Un fost ofiţer de Securitate afirmă acum ceea ce spunea Vadim cu 30 de ani în urmă

RABINUL MOSES ROSEN ERA UN BANDIT

Pentru a ieşi din conul de lumină al Securităţii, în perioada 1976 - 1977, am lucrat ca ghid la Ministerul Turismului, în Staţiunea Felix de lîngă Oradea, în ideea de a fi cît mai departe de Bucureşti, cît mai retras.

Mă ocupam aici de firmele de turism germane; la un moment dat, Ministerul Turismului mă presa să preiau funcţia de coordonator al tuturor firmelor sale, respectiv să îi coordonez pe toţi ghizii de la Felix. Refuzam categoric, cu gîndul de a nu atrage atenţia Securităţii. Acest incognito a ţinut pînă în mai-iunie 1977, cînd s-a renunţat la serviciile mele. Nu găseam nicăieri un angajament.
Abia în februarie 1979, m-a chemat şef-rabinul Moses Rosen, oferindu-mi un post de administrator la un cămin-spital, care era în curs de construcţie, cu valută pusă la dispoziţie de către Joint (organizaţie de ajutor a evreilor din întreaga lume). Pentru moment, am fost mulţumit, întrucît desfăşuram o activitate folositoare şi speram că nu mă va mai deranja Securitatea, lucrînd într-o comunitate religioasă. (...)
Aflîndu-mă aici, a trebuit să constat, însă, cu amărăciune că, de fapt, rabinul Rosen era unul dintre susţinătorii şi arhitecţii cultului personalităţii ceauşiste, unul dintre diplomaţii cei mai eficienţi din culisele clanului, care călătorea în străinătate şi făcea pe mesagerul secret al intereselor ceauşiste, mai ales în momentele cînd clauza naţiunii celei mai favorizate din SUA era în pericol.
Desigur, găsea, mai direct sau mai voalat, explicaţii asupra comportării sale, susţinînd că aceasta era calea care-i permitea realizarea plecării a sute de mii de evrei în Israel. Este cunoscut, însă, că plecarea evreilor era o afacere uriaşă şi murdară, un tîrg făcut de regimul lui Ceauşescu. Totodată, susţinea că, prin politica sa, poate asigura o viaţă decentă comunităţii evreieşti din ţară, însuşindu-şi în întregime meritul pentru realizările şi programul de ajutorare a celor 15.000 - 20.000 de evrei supravieţuitori ai Holocaustului.
Meritul nu a fost al rabinului, ci al Joint-ului, prin ajutoarele consistente în dolari şi bunuri trimise. Însă, aceşti bani pentru bătrînii evrei rămaşi în România, mulţi dintre ei bolnavi şi fără familii, au fost numai parţial folosiţi în acest scop. Din aceşti bani, rabinul-şef Moses Rosen ducea o viaţă de prinţişor: recepţii pe Strada Popa Soare, o suită de automobile de lux puse la dispoziţia sa. Peste o jumătate din an se afla în plimbări prin străinătate. Cînd pleca sau cînd se întorcea, era condus sau întîmpinat de conducerea comunităţii, cu un miniprotocol, cu o coloană de limuzine. A 70-a şi a 75-a aniversare a zilei de naştere a rabinului Moses Rosen s-au ţinut la Restaurantul Intercontinental, cu 100 de invitaţi din ţară şi din străinătate. Pe banii cui, pentru care interese?
Pe linia aceasta, nu este lipsită de importanţă interpretarea ziarului "Maariv", care îl întreba pe eminenţa sa de unde a putut să cîştige contravaloarea necesară construirii unei vile în Israel, care se ridica la peste 1 milion de dolari. În mod sigur, nu din leafa în lei a unui şef-rabin.
Înainte de toate, doresc să subliniez că reprezentanţii Securităţii erau prezenţi, şi încă maisv, în toate comunităţile religioase şi, în această privinţă, o să apară, pe parcurs, în mod sigur, clarificări interesante. Noi însă ne vom rezuma la un singur aspect: primul adjunct al rabinului, dl. ing. Blumenfeld, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, era susţinut în mod exagerat de rabin, ceea ce pentru orice om cinstit ridica multe semne de întrebare. Dar iată cîteva detalii. În primăvara anului 1982, m-a sunat la telefon, acasă, unul dintre ofiţerii de Securitate care se ocupa de comunitatea evreiască. Un compartiment distinct îi supraveghea pe credincioşi pe grupe de vîrstă, iar alt compartiment se ocupa de contraspionaj. Comunitatea evreiască, extrem de intens vizitată de demnitari civili şi religioşi din străinătate, era în atenţia Securităţii, pentru a o proteja, pe ea şi pe respectivii demnitari, oameni politici şi de afaceri care veneau în vizită din SUA, Anglia, Franţa, Israel şi altele, de eventuale atacuri teroriste ale duşmanilor statului evreu, fapt ce ar fi putut avea implicaţii diplomatice nedorite.
Dar toţi vizitatorii erau în atenţie din punct de vedere operativ. Şi în cazul acesta concret, ofiţerii Securităţii încercau să profite de orice ocazie pentru o eventuală recrutare a unuia sau altuia dintre aceştia. Cu ocazia telefonului pe care l-am primit, am fost rugat extrem de politicos să-mi găsesc timp să stau de vorbă cu ei, întrucît au o problemă deosebit de importantă. Le-am răspuns că ei ştiu unde lucrez şi unde mă pot găsi, dar am fost întrerupt, spunîndu-mi-se că vor să stăm de vorbă la mine acasă. În mai puţin de o jumătate de oră, au apărut şi s-au aşezat comod în fotoliile din sufragerie. Pentru a rezuma, ei au început imediat cu un şantaj grosolan. Mi-au imputat că, deşi lucrez de mulţi ani în Serviciul Secret militar din străinătate, nu respect discreţia acestui fapt, cu toate că am semnat un Angajament scris în acest sens, la trecerea mea în rezervă. În continuare, însă, avînd în vedere că aveam un oarecare rol în conducerea comunităţii, că eram cunoscător de limbi străine, că participam la majoritatea întrevederilor cu străinii şi la recepţiile date în onoarea unor somităţi care ne vizitau, Securitatea mi-a solicitat colaborarea, ca profesionist cu experienţă, ceea ce s-ar fi soldat şi cu unele avantaje. În mod concret, directorul Căminului-Spital nu corespundea şi postul a devenit în curînd vacant.
Şantajul şi coruperea erau etalate cu mult aplomb şi cu foarte multă siguranţă. Era clar că au fost studiate dinainte toate variantele posibile şi nu vedeau nici o posibilitate de a mă putea eschiva. Răspunsul meu a fost destul de scurt şi concis - şi probabil că nu au prevăzut şi o replică menită care să le anihileze tentativa lor de recrutare. "Domnilor, le-am spus eu, aluziile dvs. n-au ţinut cont de o serie de elemente: în primul rînd că nu eu sînt acela care a trîmbiţat cu ce s-a ocupat ca ofiţer din Marele Stat Major, în străinătate. Cel care a făcut-o in extenso, cu toate detaliile, a fost omul dvs., Ioan Mihai Pacepa. Cred că nu mai există nici o problemă secretă care să nu fie cunoscută peste hotare. Totodată, cred că şefii dvs. nu s-au informat la partid, pentru a afla că sînt discuţii exact pe aceste probleme. În concluzie, nu poate fi vorba de nici o colaborare în sensul dorit de dvs. - şi nu sînteţi primii care au încercat să mă racoleze, dar fără succes, întrucît nu mă interesează o asemenea colaborare". Nu s-au aşteptat la o asemenea răsturnare de situaţie, au mai insistat asupra unor avantaje în cazul în care mă răzgîndesc şi aş dori să colaborez cu ei. I-am poftit în mod politicos afară, spunîndu-le că sînt ocupat.
Era necesar să expun succint episodul de mai sus, pentru a se înţeleage ce va urma. După aproape o săptămînă de linişte, au început nişte şicanări din partea rabinului Rosen, dar mai ales din partea locotenentului său, preşedintele ing. Blumenfeld. Şicanările au crescut în intensitate, luînd cele mai diverse forme, împingînd situaţia pînă la limita imposibilităţii unei colaborări - şi asta brusc, în mai puţin de o lună. Era extrem de suspect totul, mai ales că atît rabinul Rosen, cît şi Blumenfeld aveau înainte faţă de mine o comportare extrem de politicoasă, subliniind permanent mulţumirea faţă de activitatea mea profesională. Era clar că au primit instrucţiuni să-mi facă viaţa imposibilă în acest loc de muncă şi au reuşit, aplicînd în mod disciplinat principiul "Cine nu este cu noi este împotriva noastră". Au reuşit în mod rafinat să creeze o situaţie imposibilă, obligîndu-mă să plec.
TITU SIMON
(Fragment din cartea "Pacepa: Quo vadis?",
apărută la Editura Ştefan)