Una dintre activitățile Securității, căreia i s-a dat o foarte mare importanță, a fost cea de aport valutar special. Ea a constat în implicarea Securității în a obține fonduri valutare și aur, în principal pentru bugetul de stat, dar și pentru a reține un procent pentru susținerea unor operațiuni informative care necesitau finanțări care nu erau prevăzute în cadrul alocațiilor bugetare ale Securității. Inițial, activitatea aceasta a fost ordonată ca una de mici dimensiuni, care privea doar recuperarea în folosul statului român a unor sume de bani, aur și valori imobiliare care aparțineau unor români bogați care nu aveau moștenitori, sau nu îi cunoșteau.
Este cunoscut faptul că după 23 august 1944, mii și mii de români bogați au fugit cu banii în Occident, de teama Armatei Roșii și a perspectivei ca România să devină stat bolșevic. Majoritatea dintre cei care plecau, făceau anterior credite, obținând de la bănci sumele maxim posibile, garantând cu imobilele din țară, cu întreprinderi, ateliere, terenuri, păduri, vapoare etc, după care părăseau România și se stabileau în străinătate. Băncile au fost devalizate. Averile au ajuns în Occident.
Această operațiune de obținere de valută de către Securitate a primit numele de cod „Moștenirea”, având indicativul „M”. Conform informațiilor oferite de gen. Pacepa, după dezertarea sa, ea a fost ordonată curând după înființarea Direcției de Informații Externe (1951). În vederea reglementării acestor activități valutare, în anii 1957 și 1966, au fost emise două Hotărâri ale Consiliului de Miniștri, iar în 1960, s-a emis un decret al Consiliului de Stat. Conform acestor acte normative, 80% din fondurile valutare recuperate trebuiau predate Băncii de Stat a României, iar 20% din sume se depuneau într-un cont valutar special al Ministerului de Interne, pentru a fi folosite de către Securitate. Gen. Pacepa a declarat că la nivelul anului 1955, când a început el să activeze în DIE, modul de lucru în cadrul acestei operațiuni era acela ca ofițeri DIE sub acoperire consulară să contacteze bogătașii români din Occident și să-i convingă, sau să-i șantajeze, să-și doneze averile unor școli, așezăminte, biserici sau alte instituții din România. O altă metodă a fost aceea de a crea falși nepoți și strănepoți ai acestor bogătași. Aceste procedee se foloseau doar pentru etnicii români, pentru că evreii fără moștenitori nu-și cedau averile în România, ci în Israel.
În cartea sa intitulată „Ultimul curier ilegal. Amintirile unui spion român”, colonelul DIE/DGIE/CIE Cornel Nemetzi a indicat în mod eronat că Operațiunea „Moștenirea” ar fi fost creația generalului Pacepa, în anii ‘70 și că primul șef împuternicit cu această operațiune ar fi fost colonelul, viitor general, Vasile Angelescu, sediul unde își desfășura activitatea colectivul OV fiind la Viena. Compartimentarea, conspirativitatea și secretul muncii în Securitate sunt cauzele pentru care nici ofițeri cu răspunderi importante, cum a fost col. Cornel Nemetzi, instructor de ofițeri ilegali deplin conspirați în Occident și curier al DIE/CIE/SIE, nu cunosc multe din realitățile istorice din instituția Securității.
În 1958, în cadrul DIE s-a creat un colectiv specializat exclusiv pe aport valutar special. Cu timpul, activitatea acestui colectiv a cuprins și obținerea de sume în valută de la etnici evrei și germani cărora li se promitea aprobarea plecării definitive din țară. Este vorba despre alte sume decât cele stabilite și convenite de statul român cu Israel și cu Germania Federală pentru achitarea de către aceste state a unei părți din costurile statului român cu școlarizarea gratuită a celor care părăseau definitiv România. Îngrijirea gratuită a sănătății, de la naștere până la plecarea definitivă din țară și destabilizarea pe care o creau prin golurile lăsate la locurile de muncă, nu a fost niciodată compensată.
În anul 1975, colectivul de operațiuni valutare a fost constituit într-un sector aparte, denumit Operațiuni Valutare (OV), condus de gen. Gheorghe Marcu. În perioada 1973-1977, prin acțiuni specifice acestui compartiment a fost adusă în țară suma de 171,6 milioane de $ și peste 210 kg de aur, din donații, moșteniri și succesiuni, aurul fiind depus la tezaurul Băncii Naționale.
Este important de menționat că prin documente emise de conducerea României s-a cerut organelor de Securitate să se obțină sumele în valută prin acțiuni legale, dar, pe de altă parte, s-a solicitat dublarea sumelor obținute, ceea ce era dificil în condițiile necesității respectării legislației interne și internaționale. Și cum „stăpânul învață sluga hoață”, sarcinile „de plan” stabilite de partid au făcut ca șefii DIE să accepte și să dispună subordonaților din Sectorul OV să ia măsuri pe lângă lege și anume: s-au folosit fonduri valutare existente la dispoziția DIE pentru a se face achiziții de produse prohibite la export sau la import și revânzarea lor, cu alte cuvinte se făcea contrabandă fără aprobarea conducerii țării, la ordinul șefilor DIE. De asemenea, s-a trecut la achiziționarea cât mai ieftină a unor produse valoroase ale economiei naționale, la prețuri cât mai mici și la revinderea lor cu prețuri mai mari pe piața internațională. Primele produse căutate și speculate au fost cereale, ulei, zahăr, metale neferoase, metale prețioase, pietre prețioase, băuturi și țigări. Astfel, Securitatea devenea un speculant al produselor economiei românești, o foarte mare parte a sumelor uriașe care s-au adunat nefiind raportată conducerii țării și nici ținută în conturi la vedere, ci ținută în diverse bănci pe numele unor directori de credit, cu toții ofițeri de securitate deplin conspirați.
Atribuirea de sarcini de a desfășura activități comerciale nu este un atribut al culegătorului de informații, ci o activitate ministerială, guvernamentală. În momentul în care ofițerii de Securitate au fost transformați din apărători ai securității statului în comercianți și producători de bani prin contrabandă făcută cu aprobare și în traficanți ai muncii unei întregi țări, tentațiile de îmbogățire de la șefi până la baza sistemului au fost foarte mari. Preocuparea noilor „comercianți” ai României a devenit aceea de a obține cât mai multe foloase pentru ei și de a alimenta cât mai bine conturile pe care le administrau, nu să se vândă producția cât mai bine în interesul țării. Comisioanele pe care beneficiarii produselor românești le acordau, au făcut ca să se accepte prețuri scăzute, care uneori erau fără profit, sau, în unele cazuri, se vindea sub prețul de producție. Sumele depozitate pe numele directorilor de credit produceau dobânzi importante, care nu erau decât în mică măsură puse la dispoziția țării.
Activitatea Securității de aport valutar a fost un succes, doar până în anul 1978 strângându-se în contul la vedere deschis pentru aceste sume 400 de milioane de $.[1]
Ceaușescu a crezut că poate îmbunătăți activitatea de comerț exterior prin implicarea mai puternică a Securității în această muncă. Decizia lui Ceaușescu a fost catalizată de cel puțin o propunere[2] și de unele informații privitoare la suspiciunile la adresa funcționarilor ministeriali de resort, asta cu atât mai mult cu cât majoritatea funcționarilor externi din Ministerul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale erau evrei.
În sensul implicării Securității în comerțul internațional, în 15 octombrie 1982 Ceaușescu a semnat Decretul Consiliului de Stat nr. 382 prin care a fost creată Întreprinderea de Comerț Exterior „Dunărea”, întreprindere a Securității, organizată ca și unitate militară cu indicativul 0107, structură cuprinsă în cadrul UM 0544-Centrul de Informații Externe. Primul ei director și cel care a organizat-o a fost generalul Aristotel Stamatoiu, care a devenit ulterior șeful CIE, adjunct al generalului Iulian Vlad și ministru secretar de stat în MI cu problemele informațiilor externe. După inițialele numelui său, dar și după renume, Aristotel Stamatoiu era poreclit „AS-ul”. ICE „Dunărea” monitoriza întregul comerț exterior al României, legalitatea și moralitatea tuturor contractelor încheiate de ministere sau de direcțiunile întreprinderilor economice ale României. Întreprinderea era încadrată exclusiv cu ofițeri acoperiți. În această activitate nu au fost cooptați civili. Ofițerii CIE, inclusiv cei de la „Dunărea” culegeau informații cu caracter economico-financiar privitoare la piețele de desfacere, la prețuri, la concurență, la solvabilitatea unor posibili beneficiari ai produselor românești, corectitudinea reprezentanților întreprinderilor românești și ai ambasadelor României, verificau persoanele de contact din partea beneficiarilor străini, verificau raportul între prețul real de producție și prețul de export, cantități, termene de livrare, culegeau date tehnice și tehnologice necesare economiei românești, manipulau licitațiile produselor românești prin aducerea în licitații de agenți ai CIE care să ridice prețul prin ofertele lor etc. Pentru realizarea obiectivelor sale, UM 0107 era sprijinită de o unitate internă a Securității, respectiv UM 0650 (Serviciul Independent pentru Comerț Exterior).
Inițial, se părea că întreprinderea s-a înființat doar din necesitatea controlului și a prevenirii actelor de corupție, a prevenirii penetrării informative străine a datelor confidențiale din activitățile de comerț exterior etc. Ulterior, s-a văzut că s-a dorit adoptarea unui sistem pe care îl practicau și alte servicii secrete din lume, acela de a-și crea activități economice prin care să se îmbogățească, sub acoperirea nevoii de finanțare suplimentară a activităților operativ-informative.
Urmarea a fost că s-au deschis o mulțime de conturi spre care se drenau sume de valută, iar Securitatea a devenit un consumator de valută. După părerea unor foști ofițeri de informații implicați în operațiuni valutare speciale, din unele puncte de vedere, se poate aprecia că prin aceste măsuri, o mare parte a aparatului informativ al Securității a fost deturnată de la activitatea sa principală, respectiv de obținere de informații legate de apărarea securității naționale, la activitatea de îndeplinire a unor misiuni economice prin care preluau sarcini care ar fi trebuit să aparțină aparatului guvernului. De asemenea, un alt efect pervers al acestei activități a fost că unii ofițeri de securitate și lucrători din domeniul comerțului exterior au primit aprobări tacite pentru a încălca unele prevederi legale privitoare la activitatea de comerț exterior. Unii comandanți de nave ai Navrom-ului au efectuat curse clandestine, iar sumele rezultate din comerțul practicat erau predate ofițerilor de securitate pentru AVS sau pentru ICE „Dunărea”, fără nici un control. Cu alte cuvinte, acești ofițeri de securitate, în loc să aducă informații pentru țară, făceau contrabandă cu aprobare, corectitudinea vărsării la stat a veniturilor obținute fiind greu de verificat, uneori chiar imposibil.[3]
Însuși gen. Iulian Vlad a criticat anumite aspecte ale activității unităților de aport valutar special, referindu-se la cele care încasau sume de valută în contul restituirii unor cheltuieli de școlarizare pentru cetățenii de etnie evreiască și germană care doreau să emigreze în Israel, în Germania și în SUA. În primăvara anului 1990, Iulian Vlad a declarat: „Multe prejudicii s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport valutar, pe care o realizau cu prioritate unităţile externe UM 0544 şi UM 0195, precum şi UM 0650 din Securitatea internă. În afară de faptul că sumele respective, de cele mai multe ori, reprezentau o câtime din preţul de vânzare a mărfurilor şi statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de securitate trebuiau să intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromițătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur. Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bună măsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării.
Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securității această sarcină, sau măcar de o reduce substanțial, nu am reușit. Dimpotrivă, [Tudor] Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuție prioritară, pentru îndeplinirea căreia trebuia să-și aducă contribuția întregul aparat.
În aceste condiții a luat ființă și ICE „Dunărea” considerată ca fiind una din cele mai importante „creații” ale conducerii Securității, Postelnicu ținând-o în subordine și în perioada în care a fost ministru de Interne. În afară de faptul că toată lumea știa că este o unitate de securitate, ba încă a Centrului de Informații Externe, ceea ce era inadmisibil era modul cum își selecta pentru economia națională mărfurile pentru export, precum și faptul că aparatul Securității și chiar al întregului Minister de Interne lucra într-un fel sau altul pentru „Dunărea”, inclusiv prin acțiuni de influență și presiuni care se făceau atât la întreprinderile producătoare cât și la ministerele tutelare. Scopul presiunilor era ca directorii să scadă prețul, astfel ca diferențele dintre sumele care se vărsau în țară și sumele pe care le încasau în mod real negustorii securiști să fie cât mai mari.
De menționat că lucrătorii acestei întreprinderi de comerț exterior, fiind ofițeri de informații, erau remunerați ca atare și nu ca salariații întreprinderilor similare, pentru care era în vigoare un alt barem funcție de realizarea planului. Așa s-a ajuns ca ICE „Dunărea” să devină erou al muncii socialiste, iar în jurul Securității aprecierile negative și atmosfera proastă să se extindă.“[4]
Prin această organizare a comerțului exterior al României, care ajunsese foarte dezvoltat și răspândit în întreaga lume, aparent, s-a pus ordine. În realitate însă, așa cum s-a văzut ulterior, Securitatea a pus mâna pe „borcanul cu miere” și nu s-a mulțumit să se înfrupte din el, ci, în final, a dus borcanul acasă cu totul și nu a mai vrut să-l împartă cu țara. Și acest episod face parte din marea trădare a Securității. Din păcate acesta a fost și un „model” pe care Securitatea l-a lăsat moștenire copiilor ei, respectiv serviciilor de informații de astăzi.
În timpul regimului Ceaușescu, ofițerii deplin conspirați ai Securității au reprezentat un procent de 65%.[5] În timpul regimului socialist, ofițerii deplin conspirați erau avansați doar până la gradul de colonel. După 1990, Ion Iliescu a avansat la gradul de general o serie de ofițeri acoperiți, printre care Teodor Meleșcanu, Ion Țiriac[6], sau George Păunescu[7].
După un model valabil în toată lumea, ofițerii acoperiți care lucrau în domeniul comerțului exterior erau dublați de ofițeri ai UM 0195, de contraspionaj extern, care le monitorizau activitatea. După 1990, unii dintre ei, care au lucrat în Guvernul României ca miniștri, sau care au deținut alte funcții importante în agenții guvernamentale, au folosit dosarele lor de urmărire informativă întocmite de UM 0195 ca argument că au fost urmăriți de Securitate, deci „victime” ale instituției, când de fapt erau urmăriți pentru a fi protejați informativ.[8]
Printre alții, în funcția de miniștri au ajuns ofițerii acoperiți DIE/CIE Teodor Meleșcanu, Daniel Dăianu, Mișu Negrițoiu, Eugen Dijmărescu, Mircea Coșea etc. Fostul ministru de Finanțe și apoi ambasador, Eugen Dijmărescu, ca și guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, au fost deconspirați ca fiind ofițeri de securitate acoperiți de către însuși fostul președinte al Consiliului Securității Statului și ministru de Interne, Ion Stănescu (Szilágyi) și de generalul Neagu Cozma, fost șef al Direcției de Contraspionaj a Securității.
În afară de ICE „Dunărea”, Securitatea a înființat și controlat și numeroase alte întreprinderi de comerț exterior. Unele dintre ele au continuat activitatea și după decembrie 1989, majoritatea dintre ele fiind preluate de foști ofițeri acoperiți care au lucrat în acele întreprinderi. Vom menționa doar câteva dintre ele.
Toate întreprinderile de comerț exterior erau controlate de Securitate, iar unele erau în subordinea directă a Securității, neavând nici o relație de subordonare și control din partea Ministerului Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale. Astfel de întreprinderi erau ICE „Dunărea”, TERRA, sau ICE „Carpați”. ICE „Dunărea” supraveghea întreaga rețea românească de comerț exterior. Colonelul Viorel Cataramă conducea firma „Argus” a Securității, ulterior anului 1990, el constituindu-și propria firmă, „Elvila”, care avea același obiect de activitate cu fosta firmă a Securității, care ar fi trebuit să fie a României. Dar pentru ca să fie a României, ar fi fost nevoie de corectitudine și ca toate veniturile obținute să se regăsească în trezoreria statului, nu în conturi secrete controlate (în ultimii ani ceaușiști) de col. Cataramă și de gen. Stamatoiu.
Firma TERRA se ocupa cu spionajul și contraspionajul, mai ales în domeniul comerțului internațional de arme și cu vânzarea armamentului românesc în străinătate. După 22 decembrie 1989, când a existat interesul ca ICE „Dunărea” să dispară fără să lase urme ale conturilor ei secrete, ascunse de ochii Partidului Comunist și ai lui Ceaușescu, existând încă operațiuni în derulare, unele dintre acestea au fost preluate de firma „Crescent”. Aceasta a fost creată de CIE în anul 1980, în Pireu/Grecia, pentru a desfășura activități de Aport Valutar Special. Primul director al firmei a fost libaneza de etnie greacă Nadia Fouad Sanbar. Printr-o procură prin care l-a împuternicit pe soțul ei, Michael Fouad Sanbar, ea a depus o cerere la București pentru a deschide o sucursală în România, care să fie condusă de colonelul Dan Voiculescu, care era la data respectivă angajat al ICE „VITROCIM”. Ca urmare, la 1 martie 1982 și-a început activitatea CRESCENT COMERCIAL & MARITIME LTD, avându-l pe col. Dan Voiculescu ca director general. În doar câteva luni, firma CRESCENT ajunge la o cifră de afaceri de o sută de milioane de dolari, în timp ce firma „mamă” din Grecia, la data înființării sucursalei din România nu desfășurase nici un fel de activități. Mai mult decât atâta, Michael Fouad Sanbar ajunge să fie urmărit de autoritățile SUA pentru legături cu organizațiile palestiniene ale lui Yasser Arafat, fapt care determină CIE să desființeze firma din Pireu și să înființeze o altă firmă cu numele CRESCENT, în Cipru, în zona greacă, pe numele unui cetățean britanic, posibil ofițer deplin conspirat al CIE, pe nume John Edgington. Sucursala din București, a continuat să fie condusă de col. Dan Voiculescu, și-a mărit cifra de afaceri la 200 de milioane de dolari anual și a deschis sucursale în SUA, Marea Britanie, Austria și Malta. În 1988 CRESCENT vindea prin ICE „Dunărea” 40% din producția românească de ciment destinată exportului, iar în 1989, 26% din aceasta.[9] Jurnalistul Liviu Vălenaș a descris rezultatele investigațiilor sale jurnalistice privitoare la operațiunile financiare de schimbare de conturi și deturnare de fonduri ale CRESCENT de către col. Dan Voiculescu, care i-au permis acestuia delapidarea unor sume foarte mari de bani din conturile societății și din conturile intermediare în care a mutat o serie de sume. De asemenea, cunoscutul jurnalist, fost lucrător în sistemul românesc de comerț internațional, se referă și la vânzarea celor patru vapoare ale firmei CRESCENT și însușirea sumelor încasate de către col. Dan Voiculescu.
Trustul ICE „Carpați” a fost o întreprindere de servicii în domeniul construcțiilor de toate felurile. Ea era controlată de Securitate, dar se afla în subordinea CC al PCR, existând un control guvernamental al sumelor foarte mari pe care le încasa din construcțiile pe care le efectua, cu deosebire în Europa Occidentală și în țările arabe bogate. O altă întreprindere de comerț exterior controlată de Securitate a fost ARPIMEX, care se ocupa cu exportul de produse din pielărie și marochinărie.[10]
La unele dintre întreprinderile rețelei de comerț exterior, acolo unde exista acoperire informativă cvazi-totală, se dispusese codificat „Operațiunea nr. 1”, constând în deturnarea de fonduri din încasările făcute de întreprinderi către conturi intermediare, în care se depozitau sume și se încasau dobânzi. Deturnarea de fonduri ale întreprinderilor statului român/Securității către conturi intermediare se făcea de către directori de credit, care cunoșteau numerele, parolele și codurile de acces și erau cu toții ofițeri ai CIE. De exemplu, la ARPIMEX, se produceau bocancii „Colorado”, care se vindeau cu mult succes în SUA, cu 8 dolari/pereche. Din această sumă, 7 dolari intrau în contul „la vedere” al societății, iar un dolar intra într-un cont intermediar.[11] Mai exista o situație în care se deschideau asemenea conturi în perioada achitării datoriei externe a României și cu ocazia unor datorii pe care banca le acumula față de societăți care livrau o serie de bunuri în țară. Diverși creditori ai BANCOREX blocau diferite conturi în numele acestor datorii. Pentru a se evita arestarea acestor sume, se invoca necesitatea deschiderii unor conturi tranzitorii pe numele unor persoane fizice. Există ofițeri care au recunoscut că au primit ordin să deschidă asemenea conturi tranzitorii. Unul dintre ei este Stelian Octavian Andronic, care a deschis un asemenea cont la o bancă din Elveția.
Blocarea banilor țării în conturile bancare ale ICE „Dunărea” sau în conturi tranzitorii administrate de directori de credit a lipsit țara de bani și a determinat guvernul și ministerele să ia măsuri de austeritate care au generat mari nemulțumiri în rândul populației. Printre altele, unele din aceste măsuri au fost anularea drepturilor bănești suplimentare pentru muncitorii din sectoarele industriei grele, extractive, petroliere și toxice.[12]
Există cazuri în care CIE spăla unele sume de bani pe care le aduna prin intermediul unor oameni de afaceri aflați în strânsă legătură cu Securitatea. În revista „Caietele Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER)”, nr. 15/2009, institut și revistă finanțate de guvernul României, se afirmă că Ion Țiriac a spălat în RFG bani ai Securității.
Activitățile economice pe care le-a desfășurat Securitatea erau activități care ar fi trebuit să fie unele guvernamentale. Ofițerii de securitate nu au fost cu nimic mai corecți/mai puțin corupți decât predecesorii lor din activitatea de comerț internațional, respectiv de funcționarii guvernamentali. Din contră, activitatea de comerț exterior nu a mai putut fi controlată de Guvern, de Banca Națională, de Ministerul de Finanțe sau de oricare alt organ de control. În finalul regimului socialist de stat, absolut toți lucrătorii din domeniul comerțului internațional au fost ofițeri de securitate, agenți sau informatori cu angajament și subordonare strictă față de Securitate. A fost o foarte mare greșeală a lui Ceaușescu faptul că a predat întregul comerț exterior al României pe mâna Securității. A fost chiar un gest de inconștiență, paradoxal, făcut în condițiile în care șeful statului nu avea încredere în Securitate!? Această măsură a permis unora dintre securiști să jefuiască țara la sânge, urmările negative fiind unele deosebit de mari.
Desigur, nu toți securiștii s-au înfruptat din jaful României. Unii, mai ales din securitatea internă, au muncit corect, fără să știe despre uriașele sume pe care le ascundeau prin conturi colegii lor de la CIE, în așteptarea momentului favorabil pentru a le sustrage. Ofițerii de securitate care au muncit corect pentru țară au rămas în continuare să locuiască, până astăzi, în apartamentele lor de 2-3 camere de la bloc, bucurându-se doar pentru că li s-au dat și lor pensii îndestulătoare și alte drepturi, pe care românii de rând nu le au. Dar, cu toate acestea sunt vinovați de faptul de a fi acceptat tacit abuzurile pe care le-au cunoscut, inclusiv după decembrie 1989. Mulți dintre ei nu acceptă să recunoască trădarea șefilor Securității și jefuirea țării de către o parte a instituției. I-am spus unui amic al meu, cunoscut ofițer de securitate, care contesta trădarea șefilor Securității, în frunte cu gen. Iulian Vlad, că eu știu că el cunoaște faptul că eu am dreptate. Răspunsul lui a fost elocvent: „Știu că ai dreptate, dar nu dă bine să recunosc!”
Una din cauzele care i-au determinat pe securiștii fundamentaliști să apere omerta cu orice preț a fost inducerea în rândul aparatului de securitate a mentalității că dacă ai mâncat o pâine albă de la acel loc de muncă ai datoria să nu semnalezi trădările, furturile și nici un alt fenomen negativ. În acest fel, Securitatea a rămas încremenită în propria mizerie, iar ofițerii cu conștiință națională, cei corecți și patrioți nu au putut să se impună în cadrul instituției, rămânând la periferia ei.
În final, după 31 decembrie 1989, cele peste 32 de miliarde de $ adunate pe parcursul ultimelor decenii prin specularea și traficarea muncii poporului român au fost sustrase în întregime de către directorii de credit și șefii informațiilor externe românești. Aceștia au fost primii interesați să se desființeze Securitatea, să i se distrugă arhivele, mai ales cele contabile și să li se șteargă urmele. Nu-i deranja deloc faptul că Securitatea era acuzată că a făcut poliție politică. Nici măcar nu s-au preocupat să ascundă poliția politică. Ei aveau o miză mult mai mare: trebuiau să ascundă uriașa trădare, care a catalizat devalizarea României. Ofițerii de securitate implicați în activitatea de comerț exterior erau cei care au determinat directorii întreprinderilor românești să-și vândă produsele foarte ieftin, pentru ca întreprinderile CIE să le revândă cât mai scump. Ei sunt cei care au determinat situația ca, aparent, economia românească să fie nerentabilă, pentru ca rentabilitatea ei reală să se regăsească în buzunarele securiștilor implicați în aceste operațiuni.
În ianuarie 1990, fiul generalului Aristotel Stamatoiu, a plecat definitiv în SUA, pierzându-și urma… Anterior, ofițerii UM 0632 deschiseseră un dosar pe numele lui Aristotel Stamatoiu pentru relații neraportate cu agenți americani. Gen. Vlad nu a luat nici un fel de măsuri, la fel cum a procedat și în cazurile altor șefi ai DSS. Peste noapte, au apărut marii bogătași ai regimului „de tranziție” din România. Cei mai importanți dintre ei erau securiști, sau aparținători ai lor. Numele vă sunt cunoscute: frații Păunescu, Voiculescu, Cataramă, Ioan Nicolae etc. etc. Alți securiști se vor îmbogăți după 1990, prin valorificarea imediată a informațiilor economice externe. Știau exact unde se poate vinde orice fel de produs, la ce preț și cu ce profit.
În 22 decembrie 1989, doar în portul Constanța se aflau deja în așteptare pentru expediere la export mărfuri în valoare de trei miliarde de $. Împreună cu mărfurile, beneficiarii au primit și noile conturi în care urmau să efectueze plățile. Erau conturile ofițerilor de securitate răspunzători de comerțul internațional al României.
Acesta a fost cel mai mare jaf din perioada României Socialiste.
[1] Cornel Nemetzi, Ultimul curier ilegal. Memoriile unui spion român, Editura Marist, Baia Mare, 2013, p. 352-353.
[2] În acest stadiu al cercetărilor nu cunoaștem cine i-a făcut propunerea, dar este greu de prevăzut că ea a venit din afara instituției Securității.
[3] Vezi și lucrarea Col. (r) Ioan Bâlbă, Adevărul despre Securitate, Editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2010, pp. 395-396. Autorul este de părere că aceste efecte perverse din activitatea Securității s-au născut ca urmare a faptului că la comanda DSS nu se afla un profesionist al informațiilor, ci Tudor Postelnicu, un activist de partid carierist și care a deturnat serviciul de la atribuțiile sale regulamentare.
[4] Citat din documentul „Declarația generalului-colonel Iulian Vlad, redactată în timpul detenției, despre instituția Securității statului în ultimii ani ai regimului Comunist din România”. Vezi Cristian Troncotă, Duplicitarii, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2014, p. 370.
[5] Cifra a fost confirmată și de colonelul Constantin Aioanei, fost ofițer operativ al UM autonome de CI 0632. Având în vedere cifrele cunoscute ale numărului de ofițeri de securitate „la vedere”, se poate stabili cifra reală a ofițerilor deplin conspirați, ca și cifra reală totală a ofițerilor de securitate.
[6] În revista „Caietele Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc” (INMER), nr. 15/2009, institut și revistă finanțate de guvernul României, se afirmă că Ion Țiriac a desfășurat activități de spălare a banilor Securității în RFG.
[7] Liviu Vălenaș, Fabrica de spioni, Editura Vestala, București, 2010, p. 161. Autorul a fost el însuși angajat în sistemul întreprinderilor de comerț exterior, emigrând în Occident, în anii regimului socialist de stat.
[8] Liviu Vălenaș, op. cit., p. 164.
[9] Liviu Vălenaș, op. cit., pp. 179-181. Autorul descrie rezultatele investigațiilor sale jurnalistice privitoare la operațiunile financiare de schimbare de conturi și deturnare de fonduri ale CRESCENT de către col. Dan Voiculescu, care i-au permis delapidarea unor sume foarte mari de bani din conturile societății și din conturile intermediare în care a mutat o serie de sume. De asemenea, cunoscutul jurnalist, fost lucrător în sistemul românesc de comerț internațional, se referă și la vânzarea celor patru vapoare ale firmei CRESCENT și însușirea sumelor încasate de către col. Dan Voiculescu.
[10] Liviu Vălenaș, op. cit., pp. 161-163.
[11] Această dezvăluire, ca și altele, a fost făcută de ofițerul de securitate Dan Mateescu și de Liviu Vălenaș, angajați ai „Arpimex”. Vezi Liviu Vălenaș, op. cit., p. 170.
[12] Legat de acest aspect, vezi și Alex Mihai Stoenescu, Interviuri după revoluție, Editura Orizonturi, București, 2016, p. 127.
@Justitiarul
Prof. univ. dr. Corvin LUPU
