La anumite concerte de la Ateneul Român l-am văzut pe rapsodul Grigore Leșe, cu pălăria sa inconfundabilă, ca și cu ținuta maramureșană, pe buze mereu cu o vorbă de spirit. Dar și cu priviri care ne arată că omul acesta este iute la mânie. Dar ce caută el pe aleile Festivalului și nu e pe scenă?, s-au întrebat unii, iar alții ziceau, „păi nu-i, fiindcă e naținonalist”.
Acuza aceasta mi s-a adus și mie și mi s-a pus ca o ștampilă, mai ales când colaboram la ziarul „Tricolorul”. Apoi mi s-a spus și mistic, când lucram la „Viața spirituală”. Mereu ni se pune câte o ștampilă, de parcă e un păcat să fii mistic, iar când am plecat în America, mi-au zis americanu’, deși nu sunt nici American, nici americanizat, „eu rămân ce-am fost, român verde, cum nu se mai străvede”, cum zic în poezia din volumul SANCTUAR. A, au sărit clonțarii, deci naționalist! Deși adaug că sunt „ca un cal troian / în sanctuar mioritic și utopian”. Dar cine a pășit în sanctuarul meu, cine îmi cunoaște revelația, utopia? Așa că e mai ușor să-mi zică naționalist. Când oamenii nu te cunosc, îți pun câte o ștampilă, așa, ca steaua lui David, și te bagă în holocaust.
Naționalist? Adică partizan al unității neamului românesc. Asta înseamnă naționalist. Om care ține cu națiunea lui. Desigur, fără exagerări nefaste, fără mitomanii. A fi naționalist nu înseamnă a fi xenofob. De ce e o pată sau o rușine să fii naționalist? Donald Trump nu e naționalist? Dar Madame Merkel? Te pomenești că regina Angliei, Elizabeth II, n-o fi naționalistă? Cine, dacă își iubește țara, nu e naționalist?
Dar Mircea Eliade n-a fost naționalist? Dar Cioran? Dar Mircea Vulcănescu? Ca și profesorul lor, Nae Ionescu. Oare Arsenie Boca n-a fost naționalist? Da, dar naționalist a fost și Zelea Codreanu, zic unii. La noi, s-a făcut mereu confuzia între românism și legionarism sau fascism. Dar înainte de fascism, a existat Eminescu. Sau n-o fi fost nici Eminescu verde? A fi un verde înseamnă a fi român patriot, a fi cu rădăcinile, cu Predania, cu țara. Și legionarii au început ca patrioți, ca români verzi, dar au sfârșit prin a ucide patrioți adevărași, ca Nicolae Iorga. Sau n-o fi fost nici Iorga națioalist?
A apărut această ștampilă mai ales după revoluție, când românii au plecat în masă de acasă, când toată lumea a început să fie internaționalistă, să se americanizeze (în special). Și s-a ivit, gata coagulată, triada Patapleșanu, care a dat iama în noi, ca niște amarataloi (satanizați, cum i-a numit Eliade pe trădătorii de țară). Dar poți să fii un internaționalist veritabil dacă nu ești naționalist? Poți fi o ființă așa, în general, fără rădăcini? Cred că nu există popor să nu aibă eroi naționali. N-ar fi acești eroi naționaliști? Te pomenști că Avram Iancu a fost numai internaționalist, nu și naționalist! Dar Mihai Viteazul, nu a fost cu națiunea lui, cu România Mare? Una fără alta nu se poate. Homo universalis e foarte bine înfipt cu rădăcinile în solul național.
Iar de când lumea s-a strâmbat foarte șui, spre un fals globalism și un anapoda ecumenism, a apărut și mai abitir nevoia popoarelor de a-și apăra identitatea, de a fi naționaliste (vezi cazul Brexit).
Dar suntem la Festivalul „Enescu” și aici nu se face politică. Un Grigore Leșe pe scena Festivalului nu ar fi un act naționalist, ci un act de respect pentru o valoare. Noi îl respectăm pe Grigore Leșe pentru muzica lui, pentru originalitatea cu care aduce la zi, la lumină, arhaismele sonore, îngropate bine de străbuni, pentru a fi apărate de hoardele barbare. Îl aducem pe scena Festivalului, de zeci de ori, pe Jordi Savall, care este și el un scormonitor de sunete pe glia lui. Foarte bine! Muzica vceche cântată la viola da gamba, clavecin și alte instrumente vechi se potrivește, mutatis mutandis, cu ceea ce face Grigore Leșe în ograda noastră. Am scris în volumul IUȚIREA DE SINE un text amplu despre Anoushka Shankar, care cântă la sitar, un instrument vechi indian, cum a demonstrat la ediția 2017 a Festivalului, și am întrebat, cu ce e mai valoros sitarul decât fluierul sau naiul? Cred că un concert de orgă și nai, ar fi o sărbătoare curată pe scena Ateneului.
Și câți rapsozi de valoare nu are România!? Sunt acești scormonitori de sunete uitate, care aduc la lumină minuni muzicale străvechi, precum cele din Țara Lăpușului lui Leșe, unde am descoperit și eu colinde arhaice (vezi filmul Crăciun în Maramureș), or fi oare naționaliști acești rapsozi? Or fi. Și cred că e bine că sunt naționaliști, păcat ar fi să fie mitomani, căci mitomania omoară România, nu naționalismul.
În orice caz, fiind creștin, eu urmez învățătura lui Iisus, care a fost cel mai mare „naționalist” sau egocentrist, ne-a învățat să ne lăsam casă, masă, părinți, copii, grădina cu flori, și să-l urmăm pe El, numai pe El (nu admitea în ruptul capului să-ți faci chip cioplit!), să-l urmăm ca să ajungem în țara binecuvântată, în Țara Fădăduinței, în utopia Lumii de Apoi!
Grid Modorcea, Dr. în arte
