Nu sunt specialist în handbal, dar sunt un mare iubitor al acestui sport și un mare pasionat al sportului în general. În tinerețe, am practicat doar fotbal de performanță. Nu scriam acest articol dacă, după meciul Rusia-România de la Campionatul mondial de handbal din Japonia, nu citeam opinia unui comentator, Cristian Andrei, „specialist în psihologie”, care a comentat meciul la un post TV (Digi Sport). A comentat așa: „Dacă te uiți la rusoaice, se vede superioritatea, acea atitudine, ’băi, noi suntem o țară mare, ce vreți de la noi?’ Am văzut acea privire de sus. Contează și asta într-o confruntare, Cristina Neagu se poate uita de sus, la valoarea ei. Dacă ar fi fost antrenoare sau să fi avut un impact asupra pregătirii echipei, poate s-ar fi văzut ceva. Dar, fetele noastre se orientează în două locuri, când la antrenor, când la ea, și atunci se naște un deserviciu decât un serviciu pentru echipă. Fetele, când lucrează în echipă, au nevoie de un bărbat cărora să le dedice anumite lucruri și asta nu este o discuție sexistă. Este vorba despre specificul unei echipe de femei. Fetele, într-o echipă, nu au cum să meargă democratic, ele trebuie să fie orientate cu fața spre cineva, cum sunt fetele orientate spre profesor la școală. Dădeam exemplu cu Penitenciarul de femei de la Târgșor. Dacă veți merge acolo veți constata că absolut toate deținutele de acolo sunt pentru un bărbat. Motivația echipei de femei contează enorm. E nevoie mereu de bărbatul pozitiv. Ați văzut antrenorul Rusiei? Toate se uitau la el ca la George Clooney!”
E o aberație ce susține domnia sa. De fapt, un lanț de aberații. A rămas cu sechele, cu o mentalitate comunistă, poate și acum se uită la Tătucul de la Răsărit ca la George Clooney! E o mare prejudecară întreținută de politică, de o educație stângistă, de dictaturi, de marile puteri, în special. Eu n-am văzut că rusoaicele ne privesc de sus, iar româncele le privesc de jos! Rusoaicele au avut tot timpul o atitudine de modestie, așa cum trebuie să aibă absotult/și au toți marii campioni. Iar a compara o echipă de handbal feminin cu un penitenciar de femei, e curată deraiere. Echipa de fotbal feminin a SUA, campioană mondială două ediții consecutiv, are o antrenoare, de ani de zile, și jucătoarle nu se uită la ea ca la Angelina Jolie! Și căpitanul de echipă, Megan Rapinoe, a refuzat să meargă la Casa Albă, la întâlnirea cu Donald Trump. Nu numai că nu l-a privit ca pe Brad Pitt, ci a avut un meci mediatic cu el câștigat. Posturile noastre TV nu mai au personalități cu care să comenteze și își fac emisiuni cu tot felul de amatori/umpluturi.
Evident că este o problemă de psihic această veșnică clasificare a sportului în țările mari și țările mici. Este o mare prejudecată, atât în artă, cât și în sport. Am făcut nu o dată analiza comparativă între arta europeană și arta americană și am văzut că adrsea balanța înclină spre țări mici, ca Olanda, care este o pepinieră de valori. Și în volumul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK arăt cum s-a înclinat balanța la Casa de licitații Christie’s în favoarrea artei europene, deși artiștii americani domină de ani de zile topul 10, fiindcă așa decid colecționarii-milionarii lor. Dimpotrivă, artiștii unei țări mici, pot face ca țara lor să fie cea mai mare putere din lume, așa cum au demonstrat artiștii flamanzi. Iar americanii l-au adoptat pe Brâncuși, fiindcă nu se uită că vine dintr-o țară mică, ci fiindcă e cotat valoric ca unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii.
Iar la sport, să ne gândim numai la tenis, care de ani de zile, acest sport rege, este dominat de jucărori din țările mici, Federer, Djokovic, acum Tsitsipas, iar la fete domniă de decenii școala cehă. Ce să mai spun la fotbal! La ultimul campionat mondial, o țară precum Croația, cam cât o regiune de-a României, a dat lecții tuturor țărilor mari, ca în proverbul „buturuga mică răstoarnă carul mare”.
Exemplele care să ridiculizeze aberațiile specialistului de la Digi Sport sunt cu duiumul. Dar și la handbal țările mici au făcut mereu minuni. Nu mai departe acum, în Japonia, eliminarea Franței, campioana en-titre, de către o echipă mare dintr-o țară mică, Danemarca. Și câte minuni nu a realizat România, care nu prea este o țară mică. Româncele n-au de ce să privească Rusia de jos, cu umilință, și nici o altă echipă, fiindcă au fost/sunt campioane mondiale și de câteva decenii sunt un reper mondial în acest sport, mereu au format o echipă puternică și surprinzătoare, iar la acest campionat mondial au făcut un meci antologic, cel cu Ungaria, nu ne mai trebuie nimic. Când se doboară un record de suspans, de miză și frumusețe, orice ar urma deja e prea mult. Fetele au făcut totul, cum se spune. Când e vorba de naționalism, echipele românești sunt cele mai frumoase din lume.
Grid Modorcea
