Festivalul de muzică tradițională și ușoară din acest an de la Tîrgul de Crăciun a marcat un moment de cotitură, de parcă primarihoții care l-au organizat ne-au citit criticile anterioare, de la celelalte ediții. Adică nu a mai existat acea sufocantă imitare a cântecelor și colindelor străine, acea goană nebună și de neînțeles după jazz, după a-i imita pe Frank Sinatra și Ela Fritzgerald, după a prelucra tot ce-i românesc pe ritmuri de jazz, rap și R&B. Parcă soliștilor le era rușine să prezinte un repertoriu românesc! Era un Tărg de Crăciun americanizat. Nu exista trupă să nu imite șlagăre americane, ca și colindele lor, când noi avem poate cele mai frumoase colinde din lume.
Era ca la Fesivalul „Enescu”, unde se cânta numai muzică simfonică străină, iar Enescu era uitat, cântat arareori, deși festivalul îi este închinat și susținut cu banii poporului român. Ne-a trebuit o viață până să intrăm în normal, să-i fie dat Cezarului ce este al său. Ospitalitatea și respectul nu se obțin prin obediență față de tot ce este străin.
La această ediție a Târgului, cu rare excepții, am văzut numai trupe care s-au prezentat cu creații proprii, cu repertoriul care le-au impus. S-au prezentat cu cartea lor de vizită. Sigur, e cazul trupelor de muzică ușoară, nu al ansamblurilor folclorice, care au avut o țintă clară, unică, să prezente numai obiceuri și datini vechi, autentice. Și trupele de muzică ușoară ar trebui să le ia reper. Ceea ce este mai greu, fiindcă acest lucru presupune cultură și cercetare.
Folclorul românesc este copleșitor. Au dovedit-o multe ansambluri despre care am scris anterior, acum am să scriu despre alte ansambluri faimoase, ca „Dubașii” din Feregi, Hunedoara, care au prezentat obiceiul colindării daruruilor pe care gazda, un staroste, le oferă colindătorilor dacă știu a le colinda, „dacă nu, nu”. Și au știut a colinda colacul, carnea de porc și pui, brânza, țuica, vinul, pe care colindătorii le-au pus într-o traistă. Apoi au urmat obiceiuri legate de o fată de măritat și un flăcău de însurat, cu cântecele aferente. A exista și o balada a omului singur și însingurat, cântată fantastic de cel mai bătrân dintre dubași. Erau cântece și colinde vechi, arhaice, de o mare autenticitate. Dubașii au avut și o invitată, pe cântăreața Ana Almășana, care, cu o voce de ecou al pământului, a cânta două colinde incredibile, vechi, necunoscute, nemaiauzite. Limba dubașilor era și ea veche, cu sonorități dacice, cu acea dulceață ardelenească, plină de eternitate. Ei au adus din lumea lor de pădureni perle ale locului, pe care le-au conservat și ni le-au oferit ca pe sfinte daruri de Crăciun.
Evident, la urmă ne-au sorcovit așa cum se petrec lucrurile de sărbători. Dar aceste obiceiuri cu substrat atât de crud, originar, au fost augmentate de Ansamblul de datini și obiceiuri „Bistrița Aurie” din Ciocănești, Suceava. Forța acestui ansamblu este copleșitoare. Și ea se bazează pe o orchestră formidabilă, cu un fagotist care ne-a amitit de Dumitru Fărcaș. Iar tot ce au dansnat și cântat ei nu se mai poate vedea pe întreg pământul. Au conservat perfect obiceiurile străbune, precum dansul cu măști, dansul Caprei, jocul Viflaimul, tot cu măști, teribilul obicei comic al Ursului, apoi Plugușorul, forma originară, total nealterată, pocnitul din bici, un spectacol rar, greu de egalat, muzica și dansul țâșnind din adâncuri străvechi, totul fiind o expresie a „iuțirii de sine”, iureșul propriu țăranului român, inimitabil, fără concurență, nici la afro-americani, așa cum am arătat într-un volum numit chiar IUȚIREA DE SINE. Această iuțire, care se manifestă în special prin hora românească sau prin suitele cu strigături, nu are egal. Ceva uluitor, cântecul e înlocuit de strigături, care țin ritmul jocului, ca și la dansul Călușarilor, urmat de bătutul cu toiege, obicei străvechi, de pe vremea agatârșilor, strămoșii dacilor, iar agatârși însemană „conducători de toiege” (de la thirsus = toiag). Și călușarilor li se spune „jucători cu toiege”, Erau adoratori ai zeului Dionysos, de unde și urmașii lor, dacii, apoi romanii și românii, își trag iuțirea de sine. Acest ritm de ciocârlie îl imită anumite trupe de muzică ușoară, ca „Gașca Zurlie” sau „Holograf”, dar iureșul folcloric are o amprenă aparte, fiindcă este organic, vine din matricea datinilor acestui pământ.
Da, este un mare privilegiu să ai un festival care să-ți prezinte imaginea ancestrală a cântului și dansului românesc. Eu am avut șansa să lucrez mulți ani la redacția „Viața Spirituală” a TVR și am realizat numai filme religioase, pe urme străvehi. Am bătut țara în toate cotloanele ei, am cules minuni, folclor, obiceiuri, colinde. Multe cântece și dansuri dintre cele prezentate pe scana Târgului le-am auzit și le-am văzut la ele acasă, în bătătură, cum ar fi minunile cântate de Ansamblul „Transilvania” din Maramureș, un ansamblu național, cunoscut pe tot pământul. Vocile lor sunt cele mai frumoase din țară. Greu se poate găsi o echivalență pentru frumuseșea acestor artiști, pentru ceea ce ei cântă și dansează. Eu am realizat la TVR un ciclu de 15 filme scurte (10 minute fiecare) puse sub genericul „Deschide ușa, creștine”. Titlul e după o colindă maramureșană. Și mare mi-a fost bucuria când ansamblul „Transilvania” a cântat tocmai acest colind, care m-a umplut de fericire. Și tot ce au cântat curgea ca un izvor curat, venit din adâncuri parcă netulburate de istoria vitregă. Șuvoiul era limpede, glasul lor feciorelnic, cum numai omul în credință îl are. Nu se poate imagina colinde mai frumoase și voci mai frumoase. Este o supremă fericire țara care are așa ceva. Acești oameni trebuie ocrotiți și răspăltiți. Colondătorii din Feregi, Ciocănești și Maramureș ne-au ridicat la cer, ne-au făcut să pășim în Sanctuar, în sanctuarul sărbătorii sufletești care ne-a dăruit nașterea lui Hristos.
*
Ei bine, și ca un contrast flagrant cu această minune, cu acești Ambasadori ai poporului român, ai României, cu ceea ce însemnă Predania, cum numea Nae Ionescu tradiția, a apărut pe scenă muzica ușorară cântată de„Elena Gheorghe Band”! Ceva greu de imaginat. Dacă această cântăreață ar fi ascultat ce a fost mai înaintea ei, vocile profesioniste ale Ansamblului „Transilvania”, și dacă ar fi avut bun simț, ar fi trebuit să părăsească scena. Nu era de acolo. A nimerit greșit la Târgul de Crăciun. La fel, organizatorii, care se dovedesc total neprofesiniști, mediocri, vulgarizatori. După ansamblul „Transilbania” nu trebuia să mai urmeze nimic. Nu trebuia să mai fie programat nimic. În cel mai rău caz ar fi trebuit să urmeze recitalul unui rapsod sau o trupă care prelucrează folclorul, de pildă, „Agurida”, nu o cântărteață venit direct de la bar, cu două striptioze după ea, dolofane, care dansau cu pulpele goale, iar Lenuța se chinuia să cânte… ce credeți? Bossa-nova, cum tocmai cântase la barul de vizazi!! Ea însăși era îmbrăcată doar într-un dres, cu un fular pe umăr! O caricatură! Nu a văzut cum arătau costumele maramureșencelor?! Divine! Și, culmea, a prezentat și o compoziție proprie, o manea numită „De Crăciun”, care era o jignire adusă Crăciunului, căci suna ca nuca-n perete.
Sigur, asemenea urâțenii sunt cerut de o parte din public. Fiindcă folclorul a fost aplaudat de oamenii cu bun simț, mulți în vârstă, de adevărații cunoscători sau doritori de ceea ce înseamnă calitate, de ceea ce înseamnă geniul popuar românesc. Și ei au venit la un Tîrg de Crăciun, nu la un cabaret! Însă erau suficienți spectatori care nu au rimat cu obiceiurile străune, ei voiau modernisme, să țopăie, să le satisfacă libido-ul de tranziție. Această categorie de public este destul de agresivă în România și ineducabilă. Și vulgarizarea are o față de clown. Binefacerile UE în Romănia se văd prin „țoalele” de pe români. Toți au haine și încălțări străine. Cei de la Bruxelles se pot felicita dacă vin în România, vor vedea toate mărcile lor pe români. De altfel, nici nu poți să te mai îmbraci altfel, chiar dacă ai vrea, fiindcă la magazine nu găsește decât pantofi din Spania sau Londra, blugi din America (făcuți în China), fulare și mănuși din Italia, pălării sau șepci din Franța și tot așa. Cei mai din urmă oameni, ineducații, dacă te uitți la ei, pe stradă, la un rând la magazin sau la o policlinică, sunt îmbrăcați ca pe Champs Elysées. Asta a făcut înfrățirrea cu UE, i-a îmbrăcat pe români să nu-i mai recunoști. Da, dar îi recunoști după fețele patibulare și după comportament. Se spune că haina face pe om. Dar uite că nu e adevărat. Educația e mai importantă decât haina. Au haine frumoase, dar purtarea le este de mitocani. Arată fals, ca niște paiațe. Sunt ridicoli, așa cum era și ”Elena Gheorghe Band”, penibilă cât cuprinde.
Contrastul dintre muzica veche și ce ne-a prezentat această formație este o mostră a jignirii evenimentului christic. Plus îndemnurile repetate ale prezentatoarei (Tudor), care îi tot îndemna pe spectatori să treacă pe la tarabele cu cârnați, frigărui și pastramă. O dată nu a spus că suntem în Postul Crăciunului și că astfel de mâncăruri nu sunt recomandate, dimpotrivă. Trebuia ca și acest post să fie vulgarizat!
Cine să reeduce un popor de creștini care a uitat că s-a născut creștin? Politicii, școala, preoții prinși cu fofilica?! Mi-a plăcut de un tarabagiu din Călărași, care spunea că nu e de acrod cu această ghiftuială în post. Ghiftuiala-i pentru golani și păcătoși Și a fost de acord cu mine când i-am spus că nu mai exitată decât o singură speranță, ca poporul să se educe pe sine. Educația creștină nu mai poate veni de nicăieri altundeva. Creștinește ar fi așa: peste tot, la toate tarabele, să fie numai mâncare de post, până pe 25 decembrie, apoi, după nașterea Mântuitorului, să existe această desfășurare de produse tradiționale care se vede acum în post, dar să fie între 25 și 31 decembrie, ba și după Anul Nou, până la Sfântul Ion sau până la ziua lui Eminescu, 15 ianuarie. Dacă acum, în aceste zile frumoase ale anului, ar fi la tarabe numai preparate de post, oamenii s-ar deștepta, s-ar trezi deodată, da, măi, acum e Postul Crăciunului! Adică ar conștientiza că suntem creștini și că există această datină, care e sfântă, care înseamnă pentru trup sănătate curată! Așa, când omul se poate ghiftui în postul Crăciunului, la fel ca și în ianuarie, februarie sau în altă perioadă a anului, nu mai face nici o diferență.
Organizatorii Târgului nu gândesc așa. Ei au bani și trebuie să-i cheltuiască. Dacă ar fi creștini, n-ar alătura niciodată chiolhăneala de muzica tradițională de Crăciun și de un band de cabaret! Iar muzica ușoară, așa cum o programează ei, la întâmplare, chiar că este ușoară, chiar că vulgarizează ceea ce este viu și autentic în muzică veche românească. Din tot ce am văzut în acest festival, nu pot să numesc o trupă de muzică modernă care să poată fi pusă alături de Ambasadorii folclorului românesc. Obiceiurile dansate și cântate de cei de la Ciocănești nu se pot vedea nicăieri în lume. Și americanii, cu amestecul lor de nații, i-ar invidia. Ar avea acolo un succes nebun! Abia pusă în paralel cu muzica tradițională, simți ce a născocit și alterat muzica ușoară, simți, de fapt, ce distanță a pus civilizația față de izvor. Ce a adus, de fapt? Zgomotul. Zgomotul cât mai asurzitor. Care estompează orice nuanță. Marii compozitori ai lumii, de la Mozart la Enescu, de aia sunt mari, fiindcă au știut să prelucreze minunat folclorul, să-i absoarbă seva, să-i conserve esența, fără să i-o altereze.
Dintre cei care au defilat pe scena Târgului, doar trupa „Phoenix” e singura, poate, care vine cu o amprentă de elită, care îți transmite respectul pentru arta muzicii. Dar e o trupă rock, ori ansamblurile tradiționale sunt pur românești, iar ce cântă și joacă ele depășesc cu mult rock-ul, jazz-ul, R&B și toate genurile moderne. Repet, e un mare privilegiu să vezi la lucru o sinteză a întregii muzici românești, traditionale si moderne. Dar muzica tradițională te îndeamnă să faci un racord cu muzica simfonică. Iar asa cum sunt conservate datinile, obiceiurile, folclorul în general, de ansamblurile invitate la Tîrg, nu se poate vedea nicaieri pe pamant. De ce? Fiindca ele sunt sursa certă a supraviețuirii acestui neam. Sunt niște minuni, Un șuvoi greu de conceput dacă nu ar avea origine divină.
Această tradiție face din România o țara de invidiat, asa cum îi văd uimiți pe străinii care sunt aici. Și care fac racordul cu valorile artizanale de la tarabele Tîrgului, unele senzațjonale care arată că există și români care muncesc, care creează, care ne arată că există o Românie paralelă cu cea a politicii și ghiftuirii. Mai ales muzica și obiceiurile sunt cele care fac diferența față de clasa politică, în care nimeni nu mai crede. Ea, Predania, trebuie să rămână reperul absolut, și pentru biserică, și pentu școală, și pentru morală.
Dacă modernii imitatori ai muzicii internaționale sar calul, folclorul, care nu e lipsit de nebunii, își păstrează măsura. Delirul și entuziasmul au reguli. Există o organicitate a lui, o perfectă echilibrare a jocului și a muzicii. Instrumental vital e omul. Omul simte sunetul în el și îl armonizează cu mișcarea. Așa cum făceau artiștii din Ciocășești. Aici e cheia ritmului ancestral. Aici e IUȚIREA DE SINE străbună, un ritm pe care nu-l găsești nici în jazz, R&B etc. Le spun mereu tinerilor, de acest izvor trebuie să vă legați și nu vă veți pierde niciodată, ba veți fi nemuritori.
Muzica nouă încă nu a născut așa ceva, similar cu ritmurile pe care le dansau și cântau artiștii din Ciocănești, de la Humor, Valea Cosăului sau le vor prezenta cei din ansamblurile care vor urma și pe care le cunosc: „Codrii Neamțului”, „Liliacul”, „Moșoaiele”, Roua”, „Mureșul”, „Țara Vrancei”, „Mlădițe Ilfovene” sau fantasticul „Urșii” din Comănești. Și am avut în acest festival o mostră, „Cazanoi Orchestra”, care a cânat o prelucrare a Ciocârliei, modernizând-o, însă aportul orchestral a diminuat total iureșul pur al acestei piese, care este modelul absolut al „iuțirii de sine” la români. Puritatea ei nu o poți auzi decât la nai. Dar la naiul singur, care este un instrument complet, o orgă în miniatură. Iar după vocile maramureșene, se oprește bolta în loc și o admirăm ca pe un pantocrator divin. Suntem în Sanctuar. Să rămânem aici.
Grid Modorcea, Dr. în arte
