O observație mai veche, mi s-a confirmat și mai clar la primul Grand Slam al anului, turneul Australian Open (AO) de la Melbourne: adevăratul adversar al unui jucător este el însuși. La o astfel de competiție, la valori aproximativ egale, meciurile se pierd nu fiindcă adversarul este mai bun decât tine, ci fiindcă tu începi să ratezi mai mult decât el, să faci greșeli neforțate și să te trezești că la la 5-1 pentru tine în setul decisiv, pierzi cu 7-5! Jucătoarea care se bate cel mai perfect pe ea însăși este Serena Willliams. Ea merge bine până spre final unui joc și când începe să piardă, psihicul îi cedează, nu se mai poate controla perfect și punctele trec la adversar. Așa s-a întâmplat din nou (a câta oară în utltimii doi ani?) și în meciul cu chinezoaica Qiang Wang, când a cedat în final, fiind mereu condusă. Poate că a fost la mijloc și un complex de superioritate, dat fiind că anul trecut la US Open, Serena a eliminat-o pe Wang cu scorul de 6-1, 6-0! Și revanșa a fost nemiloasă! Dacă anul trecut Serena a pierdut două finale de Grand Slam, la Wimbledon și US Open, acum, la AO, a ieșit din competiție în turul trei. Iată ce a declarat Serena după meci: „Sincer, hai să fim cinstiți cu noi înșine, totul e din vina mea. Eu am pierdut meciul. Asta este. Nu pot juca de maniera asta. Efectiv, am jucat atât de slab! E total neprofsionist. Nu e ok. Cred că nu e deloc distractiv să joci și să pierzi”.
Dar modelul negativ, „deloc distractiv”, a fost Naomi Osaka, care a făcut o demonstrație de autoratare în meciul cu adolescenta de 15 ani Coco Gauff, locul 66 WTA, care a jucat modest, normal, aș spune, fără să strălucească pe măsura reclamei exorbitatnete, dar a câșigat foarte ușor și repede în două seturi, datorită lui Naomi, de nerecunoscut, cred că nici la jocuri de amatori nu se fac atâtea erori neforțate, de câte ori a trimis ea mingea mult afară sau în fileu. Osaka s-a bătut pe sine, de parcă ar fi intrat pe teren să piardă meciul, părea un meci vândut. Iată că și o mare campioană, la vârsta de doar 22 de ani, campioana en titre la AO, titlu câștigat anul trecut într-un meci electrizant cu Kvitova, reușește performanța să se autoelimine! Iar punctele pierdute au dus-o fulgerător pe locul 10 WTA!
Până la urmă tenisul, ca orice performanță sportivă, este o chestiune de psihic. Valoarea nu constă în capacitățile fizice. Sunt jucători foarte dotați fizic, dar mental stau prost. Aici e capitolul la care se vede un mare campion, cum este Federer, care știe perfect să-și echilibreze psihicul cu fizicul. Rezistența lui fizică este impresionantă. Și alți jucători rezistă să joace meciuri de 4-5 ore, dar la el acționează și psihicul, care îl ține în priză și-l face să reziste și să dea același randament pe tot parcursul meciului. Câți ar fi reușit, după peste 4 ore de joc, să întoarcă meciul, să facă un final antologic ca acela din partida cu australianul John Millman?!
Așa s-a întâmplat și cu Halep, după ce a început turneul bine, cu jucătoare fără cotă însă, ca Hariett Dart, venită din calificări (locul 140 WTA), care la 5-1 pentru Halep a recuperat trei ghemuri consecutiv și se apropia de o surpriză, având la 4-5 două mingi de break. De ce? Ea a jucat la fel aceste ghemuri ca și până atunci, modest, nu era alta, avea același ritm, aceeași constanță, dar Halep nu s-a mai concentrat, a început să facă greșeli neforțate, se vedea cu ochiul limpede că se bate pe sine. Halep este o jucătoare fragilă, nu are un serviciu puternic, nici lovituri puternice, dar le are bine plasate, știe să varieze jocul și are un randament bun, adică precizie datorită miilor și miilor de antrenamente. Iar la această ediția a avut și șansa unor jucătoare second-hand, departe de top 10, pe care le-a învins zburdând pe teren. S-a blocat însă în semifinala cu Muguruza, care ocupa locul 32 WTA, dar ea este o campionană, fost lider mondial, cu două Grand Slam-uri în palmares și cu o valoare incontestabilă. Pe care și-a arătat-o în meciul cu Halep. A contat și faptul că ea a eliminat în acest turneu jucătoare puternice, două din top 10, Svitolina și Bertens. Aceasta e cauza eliminării lui Halep, faptul că nu a mai înfruntat nici o jucătoare de valoare. Ce staff are Halep și nimeni oare nu i-a spus că mentalitatera de a „scăpa” de adversare puternice e o capcană fatală? Ce bucurie pe fani, pe ziariști, că în calea meciurilor spre fiană a mai fost elominată o jucătoare de valoare! Cum s-a întâmplat aici cu Kerber. Ziariștii proști anunțau cu tam-tam că o eventuală adversară a lui Halep a fost eliminată! În loc să fie triști că sportiva noastră nu înfruntă jucătoatre puternice, fiindcă a fi campion trebuie să dovedești după valoarea adversarilor pe care îi elimini. Una era s-o elimine pe Kerber și alta pe Dart!
Altceva n-am ce să-i reproșez sportivei noastre, dimpotrivă, e prima oară când o văd jucând de plăcere. Când arăta sexy și era numai smile. Iar interviurile ei s-au ridicat la standardul limbajului civilizat. De fapt, a fost ca niciodată în formă, fiindcă psihicul i-a fost relaxat, a fost extrem de serioasă și concentrată pe joc, pe fiecare punct. Mi-a plăcut meciul cu Mertens, concentrarea pe fiecare lovitură. Viteza ei de reacție le-a învins pe toate adversarele.
Și semifinala cu Garbine Muguruza ar fi putut să o câștige, mai ales că a condus cu 4-2 și 5-3 în setul doi. Însă Muguruza a câștigat patru ghemuri la rând tocmai pe greșelile Simonei, care nu a mai putut face față venirilor la fileu ale adversarei. În acest final, Simona s-a bătut singură. Mi-e greu să înțeleg cum de o jucătoare așa de agilă ca ea a putut să joace atât de defensiv! Dacă ar fi avut mai mult curaj, să vină la fileu, ar fi câștigat primul set, când a avut două mingi de set. Plus alte două în tie-break! Și sunt convins că ar fi câștigat un eventual set trei și partida. Sigur, Muguruza e o mare jucătoare, fiindcă la o serie de mingi pierdute consecutiv, nu se clatină și revine spectaculos. În momentul de față însă, dacă Halep își menține această stare de joc bună, constantă, fără crispare, le poate învinge pe toate jucătoarele, fără excepție, din WTA.
Cu ea seamănă și Bursucel, cum îi spun eu lui Ashleigh Barty, care, la fel, a câștigat la noroc cu Alison Riske, care a terminat meciul pe serviciul ei cu o dublă greșeală! A jucat umăr la umăr cu Ashleigh, dar s-a înecat la mal pe propria mână. Apoi Asheleigh a mai avut un meci greu cu Kvitova, dar nimeni nu bănuia de ce e în stare Sofia Kenin, o jucătoare foarte ambițioasă, care la 8 ani își visa să fie cea mai bună jucătoare din lume! Și la AO a eliminat-o pe Ashleigh, spulberând visul australian de a avea o nouă jucătoare în finală, după 42 de ani! Jocul lui Kenin a fost scânteietor, cu un ritm nebun imprimat de ea.
Nimeni nu a bănuit și nu a pariat pe o finală ce părea atât de inegală, Muguruza-Kenin. Dar tânăra americancă a reușit să controleze jocul, să o surcalseze fără drept de apel pe Garbine, care a fost de nerecunoscut, greu să poate imagina o finalistă care să facă 45 de erori neforțate și 8 duble greșeli la serviciu, în momente foarte imporante. Ultimele seturi le-a pierdut cu 2-6, 2-6. E lipede că, psihic, Muguruza s-a învins pe sine. Multe ghemuri Kenin le-a câștigat pe replica modestă a Muguruzei. Au fost și gemuri pe care de la 0-40, Kenin le-a întors, câștigând cinci mingi consecutive, ca în ultimul set, când era 2 la 2. O formidabiă demonstrație de joc și ambiție. Cred că niciodată nu s-a mai văzut așa ceva, la mingile pe care le greșea, o jucătoare să plângă. Așa făcea Sofia, plângea! Parcă era mama mea, pe care o chema tot Sofia, la orice boroboață făceam eu, ea plângea. Nu mă certa, plângea. Și miroaculoasa ei bunătate mă vindeca de rele, mă educa. Și Sofiei Kenin îi părea atât de rău că a greșit, încât izbucnea în lacrimi. Dar își ștergea fața și continua lupta. Lupta cu sine. Sofia Kenin a devenit o expresie vie a jucătoarei care luptă cu ea însăși. Ea, de fapt, a colorat total parcursul feminin de la AO. A fost marea revelație. Cu câtă ușurință o plimba pe Muguruza, reușind mingi antologice! Americanii, care iubesc imens acest sport, care au milioane de jucători, cele mai prerformante cluburi, aveau nevoie de victoria lui Kenin. Pentru ei, este o mare satisfacție faptul că la AO s-a produs acest schimb de generații: Serena pleacă, Kenin urcă.
Tenisul este un joc fragil, ca frumoasa minge galbenă. La jucători de talie apropiată, balanța înclină când într-o parte, când în cealaltă parte. Nu știi cum va sări mingea următoare. Așa s-a petrecut și la finala Djokovic-Thiem, au mers umăr la umăr, oricare putea fi învingător. În acest moment se vorbește de noroc sau ghinion. Totul e imprevizibil. Sunt jocuri la limită, în care oricine ar putea câștiga, iar învinsul este la fel de bun ca învingătorul. A spus-o Federer după cel de-al o sutălea meci de la AO câștigat împotriva lui John Millman (locul 47 ATP): „Noroc ca a fost un super tie-break pentru că altfel aș fi pierdut. John a făcut un meci extraordinar și putea fi aici în locul meu. Am avut poate și puțina șansă la final. Ce meci a fost! John merită la fel de mult victoria. Aveam deja pregătit discursul pentru înfrângere”. Fenomenal sportiv! El a câștigat trofeul AO de 8 ori! Acum l-a egalat și Djokovic, care și-a dedicat victoria lui Kobe Bryant, marele baschetbalist american, mort zilele trecute într-un accident de helicopter. Sigur, Djokovic, ca și Thiem, au spus că în viață sunt lucruri mai importante decât tenisul și au evocat tragedia din Australia, cuprinsă de flăcări.
Sigur că viața e mai importantă decât orice.
*
Astfel de jocuri echilibratre, cu adevărat spectaculoase, tensionate, au fost destule. Și le enumăr (primii au câștigat după mare luptă):
Cilic – Bautista Agut
Raonic – Tsitsipas
Federer – Millman (de departe cel mai frumos meci al turneului, după cum o arată și scorul: 4-6, 7-6(2), 6-4, 4-6, 7-6(10-8), în acest tie break decisiv Federer reușind să revină de la 4-8 la 10-8, câștigînd 6 puncte consecutiv (cred că nimeni nu mai credea în victoria sa, în afară de el!)!
Kyrgios – Khachanov (tot un maraton de peste 4 ore)
Sandgren – Fognini
Wawrinka – Medvedev
Nadal – Kyrgios (cel mai spectaculos tennis player)
Nu mai numesc alte jocuri, fiindcă, începând cu sferturile, toate meciurile au fost strânse, tensionate, spectaculoase.
După cum observați, spectacolul a fost asigurat de băieți, fetele precticând jocuri modeste, unele neprofesioniste, slabe, care n-au ce căuta într-o competiție de Grand Slam. Iar la băieți aceeași poveste de ani de zile: toți vor să-l bată pe Federer sau pe Nadal sau pe Djokovic, ca la urmă întâlnirea dintre aceștia să fie inevitabilă și să învingă cine este mai inspirat. Evident, Thiem, Zverev și încă doi-trei jucători stau pe aproape. Cu alte cuvinte, nu am avut nici o surpriză de proporții la băieți, același scenariu, deși gonflații au spus că meciul Federer-Djokovic e „istoric”, deși ei au jucat de 50 de ori între ei și toate meceutile au fost „istorice”. Nimeni nu a scris că a fost un meci normal, firesc, căci dacă nu era anormal, nu era normal! Iar la fete, eliminările jucătoarelor din top 10 erau previzibile, deși noul val încă nu are consistență, doar Kenin ce a dovedit mare ambiție, dar surprizele au venit chiar din partea jucătoarelor de top. Care se înving pe ele însele, uneori rușinos, ca Serena și Naomi. La care o adaug și pe Kerber, de necrezut, să nu fie capabilă într-un set intreg (2) să-și regleze primul serviciu! Serviciul al doilea era mai slab și toate punctele, Pavlyucenkova le-a acumulat prin simpe retururi!
Se cunosc învingătorii, care au câștigat pe greșelile neforțate ale adversarilor. Un perdant pe astfel de greșeli neforțate a fost Raonic. La fel și Nadal, care a prierdut trei seturi la tie-break, deși în setul decisiv a avut la un moment dat 4 mingi de break, ca la urmatorul ghem să câștige break-ul Thiem, care și el a avut un moment de luptă cu el însuși, când la 5-4, pe serviciul lui, a făcut o dubla greșeală și Nadal ar fi putut întoarce partida dacă nu pierdea și al treilea tie-break. Acest moment al lui Thiem a fost semnificativ pentru ceea ce demonstrăm noi aici, că problema principală a unui jucător nu este adversarul, ci el însuși. Iar psihicul are un rol hotărâtor.
Ca și în artă, ca și în orice fel de muncă, acolo unde se dorește performanță și success, lupta se dă cu tine însuți. Războiul este personal. Cazul ideal este artistul, care seamănă cu atletul, un alergător de cursă lungă, adică un singuratic. După ce câștigi bătălia cu tine însuți, urmează bătălia cu ceilalți, concurența.
Așa este și la tenis, un sport care se apropie de atletism, dar și de artă, pe latura fragilității, care îl face extrem de spectaculos. AO a demonstrat încă o dată că valoarea nu coincide cu locul pe care îl ocupi în clasament. Jucători clasați departe de top 10 au făcut cele mai frumoase meciuri. Și mă gândesc la Kyrgios, Sandgren, Wawrinka sau la formidabilul Millman! Sigur, contează doar dacă învingi într-un turneu de Grand Slam. Aici e pariul, nu clasamentul. Omul puternic, invincibil, este frânt de o minge care îi sare nepotrivit și ratează. El este Goliat și se luptă cu mingea galbenă, micuță, care este David. E o bătălie grea, pe care Goliat o pierde la finalul carierei. Mereu vedem cum câte un mare jucător sau o mare jucătoare pierde, precum Serena sau Sharapova, iar altele pleacă, se retrag, precum Suarez-Navarro. Este imaginea tristă a vieții, a sorții implacabile, un tăvălug care nu iartă. E frumos când vii, când urci, și n-ai mai vrea să pleci, dar timpul nu mai are răbdare.
Grid Modorcea
