În serialul The Tudors / Dinastia Tudorilor, cel mai bun serial din câte există, care ne oferă revelația unui nou Shakespeare, scenaristul Michael Hirst, există un episod (Ep. 7, Sezon 1) dedicat molimei de pe timpul lui Henric al VIII-lea, o molimă numită „boala sudorii” sau „sudoarea englezească”, fiindcă se manifesta prin sudoare, la început, dureri stomacale, vomă, apoi prin slăbirea trupului și cădere. Ciudata boală își secera victimele rapid, în numai două săptămâni. Bolnavul simtea frisoane, amețeli, dureri de cap, de gât și junghiuri în tot corpul. După trei ore, se instala setea și febra, împreună cu o transpirație abudentă și urât mirositoare. În scurt timp, se instala coma. Și după ce adormea, bolnavul nu se mai scula niciodată.
Molima a decimat sute de mii de oameni, se spune chiar că 60 la sută din populația Europei a căzut victimă necunoscutei boli, care a bântuit prin valuri repetate, cumplite, între anii 1485 și 1551. La un moment dat, Regatul Unit nu mai era condus de nimeni, fiindcă toți au fugit și molima era cea care trona. Cadavrele erau duse cu căruțele la crematorii, un adevărat apocalips, cum au fost și alte molime din istorie, precum lepra, ciuma bubonică („moartea neagră”), malaria sau variola, boli năprasnice, despre care nu mai știm nimic, s-au uitat, fiindcă știința medicală a reușit să le găsească antidotul, prin antibiotice. Dar boala sudorii, care a dispărut instantaneu, rămâne și azi o mare necunoscută. N-a mai apărut de 500 de ani. Iar în evul mediu aceste boli nu aveau remedii. Știrile despre boala sudorii și tratamentul ei erau exact ca azi, când nu știm mai nimic despre boala coronavirus, de unde vine, unde pleacă și cum să o tratăm? Confuzia de leacuri era totală, cum este și la noi, când se iau măsuri arbitrare.
Molima a avut loc chiar atunci când Henric (personaj jucat fără cusur de Jonathan Rhys Meyers) era îndrăgostit de Anne Boleyn și își trimitea soli la Papa să-l dezlege de căsătoria cu Caterina de Aragon. Leacurile pe care i le dă regelui doctorul său personal sunt contradictorii. Singurul lucru cert pe care îl face este să păstreze „distanța socială”, cum o numim noi azi, și să poarte masca, așa cum poartă Henric și atunci când e pe cal! Nu-i nici o noutate, deci, să vedem azi mascați prin autobuze, pe stradă, în magazine. Când un slujitor vine cu un pocal de vin, vede cum îl ia amețeala și se prăbușește. Dar se ferește să-l ajute. Henric stă departe de bolnavi, nu atinge pe nimeni, nu vrea să se apropie de nimeni. Consilierii lui se îmbolnăvesc, la fel primarul Londrei, însuși cardinalul Wolsey, mâna lui dreaptă, cel care ținea hățurile nevăzute ale împărăției. Regele are un dulap al lui din care bea un medicament grețos.
Henric era atât de speriat de boală încât se izolează într-un castel, o trimite pe Caterina în Țara Galilor, iar pe Anne la reședința sa părintească. Stau la depărtare unii de alții, iar corespondența îi este strecurată regelui pe sub ușă. Așa află că Anne, căreia i-a murit o slujnică în brațe, e atinsă de boală. Și imediat își trimite doctorul personal la ea să o salveze. Ajuns acolo, medicul o consultă și îi spune tatălui fetei că nu se mai poate face nimic, ghearele morții au pus stăpânire pe ea, să cheme un preot. Medicul se dovedește neputincios, dar Anne va scăpa, îi trece transpirația, se însănătoșește. Natura și Dumnezeu au fost de partea ei. Și de partea Elisabetei, regina-fecioară, care va fi fiica sa.
Finalul episodului consfințește lupta cu tragedia, prin îmbrățișarea pasională dintre Henric și Anne, când se revăd. Iubirea e mai puternică decât moartea.
Se spune în film, cum ne spun și nouă azi preoții ortodocși, că boala are drept cauză păcatele omenești, că Dumnezeu le-a dat o pedeapsă grea oamenilor pentru câte rele au făcut pe pământ. Henric se tot roagă și-i cere lui Dumnezeu să-l ierte de păcatele pe care nu știe că le-a făcut. Dar preotul la care se spovedește are față de zombie, așa cum tot chipuri de zombi îi apar în visele sale, așa cum și mâncarea este plină de viermi. Aceste spectre fac parte din mitologia timpului, mai ales la irlandezi, când moartea este anunțată de niște ființe înspăimântătoare la chip, numite „banshee”, care se arată înainte să moară cineva. Și adesea moartea este vestită prin vise. La noi, la români, avem altă supersitție, păsările strigiforme, precum bufnițele și cucuvelele, care sunt vestitoare de acest tip.
Episodul este realizat ca un coșmar al morții, ca în Infernul lui Bosch. Ca și cum acest prăpăd nu a fost suficient, fără să se știe cauzele apocalipsei, are loc în paralel altă molimă, pe care Thomas Morus o consideră și mai cumplită, așa cum îi explică el fiicei sale mai mari. El spune că țările civilizate, Germania, Franța, Spania și Anglia, sunt atinse de un flagel religios, care se numește lutheranismul. Acest curent, Morus îl vede ca un pericol la adresa papalității, a creștinismului în general.
Și noi azi trăim un fenomen asemănător, în timp ce suntem preocupați cu pandemia, purtătorii de molimă socială pun la cale să înstrăineze ținuturile țării, spurcă limba, fac tot felul de nelegiuiri, care răscolesc dureri adânci în sufletele românilor, care au știut ce înseamnă hoardele ugrice. Parlamentul României nu e curat. Păcatele celor conduși de cioclul Cio-racu, care dă mereu țara înapoi ca racu’, sunt un blestem, care verifică una dintre cauzele epidemiei, păcatele față de Dumnezeu și țară. Și pe acești hapsâni, care nu se mai satură de comisioanele virotice, nu-i apucă oare nădușeala, nu încep să transpire? Oare când vor da în boala sudorii?!
Grid Modorcea, Dr. în arte
