După 22 de ani de experiență prin Galeriile americane, după și mai mulți prin galeriile din Anglia, Franța, Spania, Germania, Italia, Israel, Suedia și alte locuri faimoase prin calitatea și atenția acordată artei plastice, nu credeam că mai pot vedea în țara mea o expoziție ca Reflecții de la U-Art Gallery din București!
Se tot spune că artiștii români circulă, sunt în pas cu arta lumii, dar atunci de unde acea îngrămădire de kitsch-uri în spațiul de la etajul 7 al acestei galerii aflate pe B-dul Iancu de Hunedoara? Mi-e greu să cred că cei 12 expozanți au expus ceea ce ei sunt și caută. Am întrebat, nu cumva expoziția are vreo temă, vreo idee? Cică nu, cică așa au vrut organizatorii, „Asociația culturală arabă”, care păreau turci, după bucătarul voluminos îmbrăcat cu fes și șalvari, care patrona mesele cu tăvi uriașe pline ochi cu sarailii, baclavale și alte preparate turcești, pe placul sultanilor! Chiar așa? Nu zic că e rău să apară și astfel de sponsori. Un arab a investit mai an într-un muzeu privat, MARe, dar lipsesc soluțiile care să le aducă câștig, și estetic, și material. Mai frumos erau prezentate prăjiturile din tăvile bucătarului iscusit decât lucrările de artă. Amatorismul organizatoric și-a spus cuvântul și pe calitatea expoziției. Să fi vrut turcii să se expună varză pe pereți, lucrări școlărești, care trădau talentul artiștilor, dar nu și viziunea lor? Viziunea era de pe vremea lui Jules Perahim, când a venit pe tankurile NKVD și a introdus realismul socialist în România. Sigur, lipseau macarale și tractoare, dar amprenta era dată de peisajele realiste, de case țărănești, căpițe, copaci, tufe, ghiveciuri cu flori și alte naturi statice butucănos aruncare pe pânză.
Dar dacă turcii au vrut varză pe pereți, atunci cum se explică în această adunătură pestriță prezența lucrărilor Paulei Craioveanu, 10 lucrări, care erau ca nuca-n perete față de ansamblu. De fapt, ansamblul părea ca nuca-n perete față de aceste lucrări eminamente artistice. Paula Craioveanu (n. 1976) este de profesie arhitectă și locuiește și la New York. Ea e familiarizată cu ce se întâmplă acolo și se vede de la o poștă diferența. Diferența o face viziunea. Ea ar trebui să expună separat. Acele 10 lucrări ale ei, una ulei pe pânză, Interior cu Minotaur, 4 fotocolaje și 5 desene (tehnica grafit, tuș și acrilic), să ocupe tot spațiul de expunere.
La noi, practica de a îngrămădi pe pereți o sută de tablouri mici este o crimă. Distruge orice efect estetic. Și chiar comercial. Nu demult, am venit din Germania, unde am fost invitat să prezint filmul BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFLETE în orașul muzeelor, Frankfurt am Main, și am vizitat muzeele de acolo, cum ar fi Muzeul de Artă contemporană, unde în săli gigant nu erau expuse decât câteva lucrări, câte una pe un perete, după modelul din galeriile americane. Așa, lucrarea este total pusă în evidență, artistul își arată toate calitățile sau este trădat de lipsa de viziune. De altfel, muzeul era dominat de artiștii americani. E un miracol rețeaua de muzee de aici. Îi invit pe artiștii români să meargă nu la New York, care e prea departe, ci la Frankfurt, unde vor vedea minuni ale artei mondiale.
Artiștii americani nu sunt mai talentați decât artiștii români, dar au viziuni îndrăznețe, se află mereu în avangardă. Concurența în arta plastică a devenit enormă, sufocantă, iar dacă n-ai viziune, n-ai ce căuta într-o galerie. Degeaba ai talent, dacă nu ai viziune, dacă amprenta culturală nu se vede. Și nu pot să spun că expozanții de la U-Art nu au mână, dimpotrivă, desenează frumos, ca Petru Asimionese, care vede Bucureștiul vechi în stilul pictorilor interbelici, fixându-se pe vechea arhitectură a Bucureștiului, ceva deja vu însă. Cu această temă a avut loc o retrospectivă la Bibioteca Academiei Române (coordonator Răzvan Thedorescu). Dar are și câteva peisaje țărănești. La fel, peisaje de țară foarte copilărești (în acuarelă) a expus Vladimir Ivanovici, Tim Negrescu, tot în acuarelă, ne-a prezentat flori și naturi statice, Nadia Negru, la fel, multe case și un apus, Paul Mecet, naturi statice, dar și Maci și un Fânar, la fel Ana Rusu, cu perisaje de toamnă, dar și vase cu flori, iar Doina Maravela Moss și Alexandra Teacă s-au întrecut în kitsch-uri, punând pasta cu cuțitul pe Venus a lui Botticelli și pe Pasărea Phoenix. Gheorghe Coman a expus peisaje din Afissos (o localitate din Grecia). Carmen Văideanu a venit cu Vanitas, o natură statică, bine numită, cel puțin pentru mitomani. A expus și un sculptor, Mihai Caranica, în căutare de forme, ca în cele două Compoziții, în Cloud și Cocoș. Piese din ceramică însă. Și puțin expresive, fără personalitate. Mircea Corcodel a încercat un experiment, acuarele privite prin ramă, ca să arate ca în oglindă, translucid, ca să vedem altfel, artificial, case și căpițe.
Nu mă îndoiesc că acești artiști nu au acasă și altceva, căutările lor adevărate. Ar fi fost interesant să existe și o listă de prețuri, să vedem la ce sume își echivalează ei lucrările. Însă expoziția nu a avut nici un catolog, nici o foaie de prezentare a artiștilor măcar. E făcută pentru sarailigofagi, nu pentru critici, e făcută ca să nu scrii despre ei, nici să nu vezi, ci doar să cumperi! Dar ce să cumperi?
Pentru mine, expoziția e salvată, oarecum, de Paula Craoiveanu, care vine din vârful artei mondiale, de la New York, unde există acum o puternică tendință axată pe ideea viziuni moderne asupra mitologiei antice (New Mytology). Numeroase galerii cultivă asemenea experiențe. Și din corespondența mea trimisă de la New York, artiștii români au putut afla, de pildă, despre modernizarea artei clasice, a miturilor antichității, cum ar fi cazul lui Elaine Reichek, care a avut ideea să ilustreze plastic citate celebre, să le interpreteze grafic, în maniera lui Gustave Doré, rezultând opere neobișnuite, cu evident substrat erotic, precum Bachus and Ariadne, tablou susţinut de un citat din Nietzsche, Theseus and the Minotaur, după un citat din André Gide, iar Ariadne and Theseus, după un citat din Borges legat tot de legenda Minotaurului. Așa procedează și Paula Craioveanu, în lucrări ca Adam și Eva (fotocolaj), Interior cu Minotaur (ulei pe pânză), desenele sculpturale (michelangelești) Apollo și Triton.
La Cavalier Gallery, de pe 57 St. se expune curent artă clasică adaptată, precum un autoportret gigant al lui Van Gogh transpus în mozaic. Însuși artistul român Adrian Ghenie a avut un succes deosebit modelând în varii forme acest autoportret al lui Van Gogh. Nu mai spun de Mona Lisa câte variante moderne are. Toate marile valori ale istoriei artei sunt readaptate, reinterpretate. Nu vă vine să credeți în câte modalități digitale este prezentat Saturn al lui Goya! Granița dintre reinterpretarea unui reper și kitsch este foarte mică. Aici talentul își spune cuvântul, să nu strice. Dar dacă nu mai ai ceva nou de spus, e mai bine să te cantonezi în astfel de acte culturale. Actualizarea nu face decât consolidează tradiția. Această tendința a fost marcată de Picasso, prin seria sa pe care am numit-o „după”, cum ar fi After Cranach. Și Dali a fost puternic influențat de mitologia antică, realizând zeci de lucrări după ea.
Senzaționale sunt în acest sens expozițiile organizate de Consulatul Greciei de la New York, precum a fost expoziția Ancient Kallos, o adevărată lecție de reflecție asupra modeului, cum poate fi actualizată Frumuesțea artei grecești, combinând imaginile clasice după o logică modernă, cu efecte insolite. Nu mai spun ce miracole face arta fotografiei, care în America este cea mai puternică dintre toate artele. Exemple sunt cu duiumul, iar această tendință am văzut-o aplicată și la Academia de Artă din New York, unde studenții sunt învățați să lucreze după modele antice și mitologice.
Și mitologia națională este un izvor nesecat, dar nu pentru pictorii români de la U-Art. De ce? Ei pictează vase cu flori, maci, trandafiri, căpițe, case, copaci singuratici, varii peisaje, nu-i interesează portretul, care lipsește cu desăvârșire din lucrările expuse. Ori portretul este marca unui artist, felul cum el caută idealul. Portretul spiritual al unui artist poate să fie și un obiect sau un simbol tradițional, cum a fost pentru Nicolae Grigorescu carul cu boi, cum am arătat în ciclul meu de cărți ÎN CĂUTAREA PORTRETULUI IDEAL (5 volume).
Însă este limpede că artiștii români nu mă citesc. Oricum, cei care mă citresc nu au fost prezenți la galeria U-Art. Dar le spun, fără spirit ctitic nu pot înainta, nu pot aspira la un raft din față al artei lor. Iar tot efortul pe care îl fac de ani de zile, de când scriu cu asiduitate despre arta americană și mondială, este numai cu scopul de a-i informa pe artiștii români ce se întâmplă în lunea plasticii mondiale. Ei trebuie să fie bine informați. Nu mai pot să se afle în treabă. Dar pe mulți nu-i interesează ce fac alții. Sunt uimit să descopăr indiferentismul lor. Pe ei îi intrresează să facă ghiveciuri cu flori și să le vândă vecinilor de apartament.
Fiindcă trebuie să le mai spun că așa ceva, ce am văzut la U-Art, cu excepția Paulei Craioveanu, repet, nu are nici o valoare. Nu-mi imaginez nici o galerie din New York, și le cunosc pe toate, care să accepte să expună asemenea lucrări! Poate doar contra-cost. Nu există în tot New York-ul, unde funcționează peste o mie de galerii și expun circa 50 de mii de artiști plastici, fiind cam 70 de vernisaje pe săptămână, decât o singură galerie, Arnot Gallery, cu tradiție în arta realistă europeană, orientată o vreme și spre Europa de est, cu o mare tradiție în această direcție, mai puțin arta românească, pe care Arnoții nu o cunosc. În afară de Brâncuși, pe care îl consideră american, nu cunosc nici un alt artist român, fiindcă România nu-și impune valorile, nu le-a pășit nici un ICR-ist pragul să le propună vreun proiect. Iar în ultimii doi ani am văzut că expun aici și artiști din Iran și alte țări islamice, cum ar fi Malva (Siria). Există o invazie de artiști exotici, în special arabi și asiatici, care plătesc ca să fie prezenți în marile galerii newyorkeze.
Așadar, ceea ce am văzut la U-Art nu se mai poate vedea nicărieri. Da, dar această expoziție reflectă perfect realitatea României, e reflexia ei, fiindcă România a rămas undeva în trecut, în groapă, și vine din când în când cineva, ca Paula Craioveanu în această expoziție, să scoată căruța din groapă. Cu o floare nu se face primăvară. Dar bine că există și această floare, decât deloc. Și cred că ar fi o experiență interesantă să se organizeze expoziții de grup în care să fie inclus și un artist cu experiență în afară. Imaginați-vă o astfel de expozișie de pictură, cu zece pictori de acasă, avându-l invitat pe Adrian Ghenie sau alt artist din școala băimăreană, care expun curent în America!
Nu știu ce a vorbit un prezentator timp de 30 de minute (o crimă la un vernisaj!), fiindcă sala era mare și vorbitorul nu a avut microfon, iar oamenii din spate se plângeau că nu se aude nimic, cum n-am auzit nici eu. Am auzit la sfârșit doar un violonist care a cântat Rapsodia I de George Enescu. Foarte frumos, dar nici Rapsodia nu se potrivea cu kitsch-urile de pe pereți. Era ca nuca-n perete. Enescu s-a inspirat din tradiția folclorică, a demonstrat ce însemană iuțirea de sine. Cu acest spirit s-ar fi potrivit tablourile lui Ion Grigore, care sunt minuni ale satului românesc, fiindcă peisajele sunt blagoslovite cu subtile viziuni religioase. Este în arta lui o mistică a satului, ducând mai departe linia lui Grigorescu, spre stilizări moderne. Stilul lui Ion Grigore e un model de pictură clasică adaptată, prin reflecție, la viziuni noi. E fantastic! Așa ceva nu am văzut la expoziția Reflecții, un titlu care nu corespunde cu realitatea de pe pereți, fiindcă nu am văzut nici un fel de reflecții, nici măcar reflexii, deși poate că tablourile lui Mircea Corcodel mă pot contrazice, fiind niște reflexii fotografice, ilustrând foarte rafinat imagini statice. Cum este lucrarea La margine de sat. De altfel, ca tematică, această expoziție este la margine, la marginea artei, a peisajului, a zilei, a timpului, la marginea vieții. Da, dar nu există o asemenea temă. Ar fi putut exista una, în tradiția clasicilor, am putea spune, fiindcă multe picturi, cele mai reușite, amintesc de Aman, Grigorescu, Andreescu sau Luchian.
Dar totul era deja vu, nici o noutate, nici o reflecție care să-mi declanșeze vreun aforism înțelept. Cel puțin Adrian Ghenie, așa cum arăt în volumul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, îi imită într-un mod foarte original pe marii artiști Francis Bacon și Georg Baselitz, de aia și are succes în Germania sau la Londra, dar Vladimir Ivanovici et co., dacă nu sunt originali, măcar să imite, însă pe cine imită, ce modele au ei, în afara eforului de a fotografia pictural peisaje? O imitație școlărească, realistă. Nici un simbol, nici o preocupare pentru viziune.
Ce-am văzut, e o experință însă, care ne arată unde suntem, de ce galeriile clasice au dispărut și aveam acum galerii de bloc, de ce în loc de colecționari și curatori profesioniști, avem amatori, dar mi-a dat și o reflecție demnă de urmat: ideea cu artistul invitat, din afară, într-o expoziție românească de grup. Ar trebui să le dea de gândit organizatorilor de expoziții de la noi, căci a sosit timpul să nu-i mai ducă cu vorba pe artiști, astfel de experiențe redundante nu le fac nici un bine, dacă îi mint și nu le spun adevărul, dacă le dau iluzia că sunt pe cai mari și ei pictează ca pe vremea când se spunea că arta lui Brâncuși este o artă decadentă, care nu are ce căuta pe simezele țării.
Grid Modorcea, Dr. în arte
