Recent, Editura Omnium a publicat volumul A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității de Liviu Tofan și Stejărel Olaru. Cartea descrie fenomenul traficului ilegal de casete video în anii 1980, dar mai ales personajele care au instrumentat această afacere clandestină. Ea a adus beneficiarilor zeci de milioane de dolari. La prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, un „particular”. În realitate, a fost gestionată și controlată de înalți ofițeri de securitate, scrie g4media.ro .
L-am întrebat pe Liviu Tofan, unul dintre autori, cum au realizat această investigație și ce alte detalii a scos la lumină cartea A fost ca-n filme.
Cum ați ajuns să investigați acest subiect care s-a transformat în volumul A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității, pe care l-ați publicat în colaborare cu istoricul Stejărel Olaru?
Fenomenul mi s-a părut suspect din capul locului. Există o replică foarte bună chiar în filmul Chuck Norris vs. Communism, dedicat acestui fenomen și în primul rând Irinei-Margareta Nistor, cea care a dublat acele filme. Referindu-se la caracterul clandestin al acelui fenomen și implicațiile sale ideologice în România comunistă, cineva se întreabă în film: „Cum de nu i-a legat nimeni?”. Exact asta ne-am întrebat și noi, cum de a tolerat regimul acea manifestare în masă de esență interlopă și subversivă?
Dar nici acel film documentar, nici altcineva nu a avut până acum curiozitatea de a căuta răspunsul la acea întrebare. L-am găsit noi, și dincolo de fenomenul video, cel cunoscut de toată lumea, am descoperit afacerea video, de dimensiuni uriașe, de multe milioane de dolari, cu un patron de fațadă, Teodor Zamfir, și patronul real din culise, Securitatea. De-aia nu i-a legat nimeni.
A fost complicat să ajungeți la Zamfir, un personaj foarte discret altfel?
Introducerea ne-a făcut-o Irina Nistor, care ne-a însoțit la prima întâlnire cu Zamfir. M-a surprins atunci relația foarte formală dintre cei doi, deși erau vechi cunoștințe și colaboratori, dar am înțeles repede că între ei exista o barieră de netrecut, intelectuală și etică. Apoi ne-a surprins aparenta deschidere spre dialog a lui Zamfir, care a evitat permanent orice fel de publicitate și nu a vorbit niciodată cu presa. Se pare că noi am venit la momentul potrivit.
Cum a fost dialogul cu Teodor Zamfir?
Cu domnul Teodor Zamfir sau cu Dorel, cum îi spuneau amicii? Sau cu „Zaharia”, cum l-a botezat Securitatea ca informator? Cu toți trei am vorbit, și n-a fost totdeauna simplu. La început ni s-a adresat cu „Excelență”, obicei pe care l-am mai întâlnit la interlopi de acest gen. „Recunosc că am fost un infractor”, ne-a spus Dorel când s-a mai încălzit. Însă domnul Zamfir nu și-a dat jos masca niciodată în întregime, era foarte important pentru el să păstreze o aparență onorabilă, să facă o impresie bună. Chit că mai intervenea Dorel cu câte o vulgaritate picantă.
Cel mai acoperit s-a ținut „Zaharia” cu privire la rolul său de informator al Securității. Pe de altă parte, a fost foarte deschis referitor la afacerea video și culisele ei, a dat detalii, a dat nume. Când am insistat cu întrebarea dacă afacerea video, la dimensiunile pe care le-a avut, ar fi fost posibilă fără participarea Securității, Zamfir a răspuns prompt: „Sub nici o formă. Oricâte blaturi aveai cu vama, cu poliția, cu tot, fără sprijinul din plin al Securității, nu.”
Ați pomenit dimensiunile afacerii video…
Întâi de toate, dimensiunea financiară. Era o adevărată fabrică de bani. Pe masa lui Zamfir se adunau sute de mii de lei zilnic. Nu știu dacă mai era cineva în România acelor ani care să câștige atât de mulți bani ca el. Multe milioane, an de an, până în 1989. O sursă din care s-au înfruptat „prietenii” lui, pe care ni i-a numit, din Miliție și Securitate.
Protecția absolută de care a beneficiat afacerea lui Zamfir nu a venit pe gratis, evident. Și nu vorbim doar de protecție, ci și de participare activă, „sprijinul din plin al Securității”, cum i-a spus chiar Zamfir, care ne-a dat și exemple cu securiștii care îl asistau la introducerea în țară a casetelor cu filme, a aparaturii necesare etc. O altă dimensiune o reprezenta rețeaua prin care se distribuiau casetele în orașele din toată țara, mari și mici. Pentru Securitate, controlul asupra acestei rețele constituia o sursă informativă de cea mai mare valoare.
Cum se explică „videomania” românilor din anii 1980?
Se explică prin lipsa oricărei alternative de divertisment într-un mediu marcat de privațiuni cum mai există doar în perioade de criză extremă sau de război. Azi știm că era într-adevăr o perioadă de criză, anume criza finală a comunismului, în România și în toată Europa. La momentul respectiv, acele filme văzute de furiș i-au ajutat pe români să îndure mai ușor lipsurile materiale și senzația că se sufocă sub cenzura și propaganda „Epocii de aur”.
Epoca de aur a corupției? Pentru că A fost ca-n filme ilustrează un caz de manifestare extremă a corupției sistemului comunist.
Da, și cred că acesta este cuvântul cheie – corupția, cheia de boltă a acelui sistem. Dar să nu vorbim doar la timpul trecut, pentru că morbul corupției – mare și mică – a pătruns adânc în societatea noastră. Ne confruntăm la tot pasul cu acest flagel care ne alterează viața, iar „Zamfirii” de ieri au devenit „băieții deștepți” cuplați cu factorii de putere de azi, și sunt parcă și mai numeroși.
