Am primit recent o scrisoare de la Steve Shaiman, unul dintre marii muzicieni ai Americii, specialist în muzica swing, după cum se numește și orchestra sa: Swingtime Big Band. Eu am scris despre un concert de-al lui în românește, textul l-am publicat în câteva reviste din România, Steve Shaiman l-a descoperit, l-a tradus în engleză și mi-a trimis această scrisoare:
Dear Mr. Modorcea,
This is Steve Shaiman writing from Swingtime Big Band, and I must apologize most sincerely for taking so long to reply to your kind email. Somehow, I did not see it when it first came in, but I recently changed email servers, and I was reviewing some unopened emails and I just saw this tonight!
I did see that you wrote about me and our band’s concerts at Carl Schurz Park both last year and again this year, so thank you very much for your kind words (at least what I could understand using Google Translator!), and I am very glad to know you enjoyed our performances.
I hope that next year you will come again to hear our concert number 11 at Carl Schurz Park, and please do come up after the concert to introduce yourself so that I can greet you in person!
Until then, I thank you again, and I wish you all the best.
Warmest regards,
Steve Shaiman
Americanii mă citesc. Limba nu e o problemă pentru ei. Există Google Translator. Nu e prima oară când primesc astfel de semne de la vedetele lor, mai ales de la galeriști și artiști plastici. Dar și de la muzicieni. Cred că cele mai frumoase cuvinte despre mine le-a scris Richard Owen, organist și fondator al celebrei orchestre Camerata New York.
Am dat aici doar scrisoarea lui Shaiman pentru a spune ceva foartre importrant pentru cine are urechi: Suntem mai iubiți și apreciați în lume decât acasă.
Un director de trupă de jazz mă poate citi, dar românii, nu. Când mi-am lansat a suta carte, SANCTUAR, am invitat pe toată lumea. Personal am dus zeci de invitații la US și UCIN. Ce ziarist a venit? Ce coleg cineast sau scriitor? Ce oameni de televiziune? Cine mă citește? Și am să va dau imediat un exemplu, care m-a revoltat, legat de recitalul de la Ateneu al cuplului Julia Fischer (vioară) și Henri Bonamy (pian), care a fost un regal, cu un program desăvârșit, care spune totul despre interpreți: sonate de Mozart, Brahms, Enescu și Rapsodia Tzigane de Ravel. Au cântat dumnezeiește. Julia s-a dovedit o interpretă nemaipomenită, trecând cu un firesc dezarmant de la un stil la altul, din memorie, fără partitură. S-a putut vedea foarte clar originalitatea lui Enescu în acest patrulater sonor. Dar cum sunt prezentate în Caietul-program aceste piese, este de plâns. Mă opresc doar la Enescu, la Sonata nr. 2 în Fa minor pentru vioară și pian, op. 6. Este prezentată rudimentar, cu această remarcă finală, ce ar caracteriza sonata: „un permanent joc cu alură de carusel”.
E incredibil! Așa a fost prezentată această perlă enesciană și în anii trecuți. Degeaba am scris 6 carți despre Enescu, despre isihasmul enescian, acești autori de programe nu m-au citit, nu pun mâna pe carte, nu vor să învețe. O gașcă de parangheliste scriu de ani buni aceste programe, recopiindu-le de la o ediție la alta. Anunță cu tam-tam că vor să facă educația publicului prin festival, foarte bine, dar educația trebuie să înceapă cu ele. Ele să pună mâna pe carte. Și să afle că Sonata nr. 2 pentru vioară și pian este o piesă isihastă care își are izvorul în copilăria lui Enescu, mai precis, în biserica din Zvorișea, unde Enescu își petrecea vacanțele, fiindcă bunicul său era parohul bisericii, a păstorit acolo timp de 52 de ani, iar micuțul Jorjac se simțea ca acasă în mediul bisericesc, al credinței străbune. Și, așa cum mărturisește Enescu în Amintiri, în biserica din Zvoriștea a auzit un sunet divin, a avut o revelație sonoră, iar acel sunet l-a obsedat și a crescut în el până a dat această roadă: Sonata nr. 2, scrisă la Paris, pe când era student la Conservatorul de Muzică (aprilie 1899).
E suficient să o comparăm cu Sonata în Sol major pentru vioară și pian de Brahms, unul din „cei trei B”, idoli ai lui Enescu. Cât de telurică și de zbuciumată este această sonată, cât de gravă și tumultoasă, plină de dramatism, total lumească, un roantism năvalnic anticipându-l pe Rahmaninov, un barochism teluric, i-aș zice, față de Sonata lui Enescu, senină, divină, care deodată subțiază sunetul, fiindcă e un sunet ceresc și împletește o țesătură metafizică de o mare finețe, de un mare rafinament, ca o rugăciune isihastă. În acest plan ne aflăm. Spre noutatea conceptuală a muzicii, nu îngr-un plan ludic, ciclic, de carusel, cum greșit este scris în program. Ludice sunt piesele lui Mozart și Ravel, de o mare bogăție și inventivitate sonoră. Dar ei, ca și Brahms, sunt în pragul metafizicului, sunt mai mult viscerali.
Trăirea estetică a muzicii are trei niveluri, fizic, la nivel de simțuri, metafizic, la nivel sufletesc, al translației interioare, și conceptual sau suprametafizic. Aici se află Enescu, prin toți porii ființei sale.
Românii nu l-au înțeles. Nu l-au înțeles nici pe Brâncuși, nici pe Eliade, nici pe Cioran, nici pe Ion Marin și Alexandra Dariescu, pianista, care au cântat cu Orchestrea Națională a Franței Concertul în Sol major pentru pian și orchestră de Maurice Ravel. Și o doamnă de lângă mine îmi spunea la sfârșit, în timp ce aplauda cu entuziasm, dar și cu lacrimi în ochi: „Sunt români, românii noștri! Ce minuni! Ce talente! De ce nu vin ticăloșii de la putere aici, să-i vadă, să vadă cine sunt românii! Vedem ce sunt o dată la doi ani sau la șapte ani! Fiindcă ei pleacă și-i bucură pe alții, pe străini, pe cei din țara care i-a adoptat, Elveția pe Ion Marin, Anglia, pe Dariescu”.
Da, românii sunt un miracol, dar toți pleacă, fug în țări care îi înțeleg, care știu să aprecieze valoarea lor. Am umplut și vom umple lumea de talente. Și noi, românii de acasă, cu ce ne alegem?, mai zicea doamna revoltată. Cu consolarea că românii noștri sunt minunați. Și mi-a mai spus, știați că părinții lui Lawrence Foster sunt români? Dar dvs știați, i-am replicat eu, că mama lui Henri Bonamy esta născută în România, că el, după mamă, este român? Și am început să pomenim zeci de nume de români care ne-au făcut și ne fac cinste în lume, de la Sergiu Celibidache la Roman Vlad sau Vladimir Cosma, de la Silvia Marcovici la Radu Lupu, de la Remus Ajoiței la Crisitan Măcelaru, de la Angela Gheorghiu la Critstian Badea, și lista este nesfîrșită.
Da, dar ce consolare este această realitate să știm că ei sunt români și că îi putem vedea din an în Paști? Ei, oriunde ar fi, sunt români, e adevărat, dar nu reprezintă România. Sunt ca Bianca Andreescu, are nume românesc și părinți născuți în România, dar reprezintă Canada, țara în care s-a născut acum 19 ani. Și se știe din ce cauză au plecat părinții ei a doua oară, când au revenit cu gândul că Bianca lor va face tenis, dar condițiile puse de români au fost inacceptabile. Exact din această cauză pleacă mii și mii de valori!
Și recunoașterea e numai a posteriori. Și nici atunci. Adică după ce omul pleacă, renunță să mai trăiască aici (ce dramă e să renunți la casă, la copii, la părinți, la grădina cu flori!), după ce se afirmă printre străini, cu greutate, uneori cu mare chin (căci viața acolo nu e pe roze), în sfârșit, după ce ajunge pe firmament, ia un premiu, are un ecou internațional, abia atunci sar și românii cu recunoașterea: „E român de-al nostru! Ați văzut ce poate face un român? O minune!”
Sau cazul Indiggo Twins, gemenele trupei Indiggo, care sunt stele pe firmamentul muzicii și artei americane, care au reușit pe Broadway cu un spectacol antologic, „Wicked Clone”, au primit recunoașterea celor mai competente personalități și instituții muzicale, ca Broadway Record, care le-a scos un album cu 25 de piese originale, de asemenea compania Barnes @ Noble, care le-a publicat romanul „Wicked Clone”, apoi piesa de teatru și cartea de poezii, ca și filmul, toate cu titlul omonim, plus zeci de video muzicale și alte fapte remarcate și premiate, preecum piesa „La, La, La”, care le-a adus un premiu Grammy, cu alte cuvinte, se pot mândri cu o Operă, deși sunt în plin zbor, la mijlocul carierei, numai mass media de la noi, din România, se face că nu știe, poate nici nu știe, dar dă verdicte, inventează diferite prilejuri să spună despre ele că sunt netalentate, că nu au voce etc. Invidia, răutatea și prostia nu mai au margini. Nu ți-e rușine că există asemenea oameni într-o țară ca un rai, pe care au distrus-o?! Iar acum nu mai termină cu osanalele la adresa sportivei Bianca Andreescu, după ce a câștigat US Open! Sunt în stare să facă război cu Canada! „Bianca e româncă, e de-a noastră!” Ce rușine! Cu ce au ajutat-o românii, țara, să ajungă acolo, în vârf? Cu nimic. Dimpotrivă, i-au obligat pe părinții ei să-și facă și pentru a doua oară valiza și să nu se mai uite înapoi!
O să rămână țara fără țitere, fără Pani și Dionisiaci, dar cu un mare Festival care ne dăruiește consolări muzicale.
Grid Modorcea, Dr. în arte
