O privire chiar și sumară asupra istoriei muzicii, scoate imediat în evidență faptul că muzica este arta care a dat cei mai numeroși copii-minune, adică talente precoce, care și-au dovedit apoi geniul pe parcursul carierei. Ce geniu nu a fost preecoce în muzică? Bach? Mahler? Ceaikoveki? Gândiți-vă la orice mare compozitor sau instrumentist și veți descoperi în biografia lui precocitatea geniului.
În alte arte, cum este literatura, de multe ori geniul nu apare în copilărie, mulți scriitori descoperindu-și târziu vocația. Dar în muzică este altceva. Fiindcă muzica nu are granițe de limbă, nu are granițe de nici un fel. Ciobanul cu fluierul său este universal. Sigur, pentru a păși pe calea muzicii culte, căci despre ea este vorba aici, e nevoie de puțină carte, în primul rând trebuie să știi să citești notele muzicale, altfel „vei păzi porcii”, așa cum i-a spus lui Jorjac tatăl său, după ce l-a dus la Eduard Caudella, să-l asculte. Povestea este foarte interesantă și o redă Enescu amănunțit în Amintirile sale. Jorjac, deși avea 5 ani, l-a pus pe Caudella să-i cânte la vioară, fiindcă la acea vârstă el nu mai avea ce învăța de la Lae Chioru, lăutarul, primul său profesor. De altfel, la 5 ani, Enescu a compus prima lucrare simfonică, un concert de pian și vioară, pe care l-a numit „Țara Românească”, desnând în loc de note gândaci, furnici, frunze, ce vedea în grădina casei, acolo unde și-a confecționat și o vioară dintr-un cocean de porumb. Iar la 7 ani, când a revenit la Iași, Caudella le-a spus părinților săi că nu are ce să-l mai învețe, să-l ducă mai departe, la Viena. Și miracolul a continuat, prin lecțiile vieneze, pe care le-a consemnat elevul Enescu într-un jurnal, unde dă note marilor maeștri ai muzicii și maeștrilor vienezi ai timpului.
Nu întâmplator miezul inspirației, ca și al ideilor sale mari, îl descoperim în piesele de tinerețe. Atunci geniul precoce al lui Enescu s-a manifestat în toată vigoarea (iuțirea de sine).
Lista cu genii precoce ai muzicii este nesfârșită. Italienii, germanii și rușii ne-au copleșit cu asemenea fenomene, culminând cu Vivaldi, Mozart, Schumann sau Rahmaninov, și cu toți titanii lumii. Ba ne întrebăm, cine nu a fost copil-minune în muzică? Este în afară de orice discuție că mulți oameni se nasc cu geniul muzicii în ei. Mi-aduc aminte când a venit la București și a cântat la Festivalul „Enescu” pianistul american Van Cliburn, a fost primit ca un copil-minune, un fenomen, care, la 23 de ani, cucerise premiul I la Moscova, la Festivalul „Ceaikovski”, în plină realitate bolșevică, dar muzica a dovedit că e mai presus decât blocul socialist!
Numai la această ediție a Festivalului „Enescu”, pe care o comentăm acum, au fost prezenți o ceată de copii-minune, pe lângă Denis Matsuev, comentat anterior, să-i trecem pe Elisabeth Leonskaja, Evgeny Kissin, Maxim Vengerov, Yuja Wang, Julia Fischer, poate și pe românii Mihaela Martin, Alexandra Dariescu, Daniel Ciobanu, Alexandra Silocea, deși în fesvial nu prea ne-au convins. Dar n-o uit pe pianista Luiza Borac, cea mai bună interpretă a sonatrelor lui Enescu. Și sunt mulți, foarte mulți. Calitatea de copil-minune nu mai este o excepție, în muzică este un fenomen curent, natural.
Pianista rusă Elisabeth Leonskaja este la Festivalul „Enescu” ca la ea acasă, de când avea 18 de ani și a câștigat la ediția din 1964 premiul I la Concursul Festivalului, secțiunea pian, moment pe care ea îl consideră definitoriu pentru cariera sa. De atunci a revenit de nenumararte ori, aproape la fiecare nouă ediție.
Acum, în compania Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Viena, a cântat „Imperialul”, Concertul nr. 5 pentru pian și orchestră de Beethoven, un emblematic șlagăr simfonic, o bijuterie armonică, poate cea mai senină și optimistă lucrare a lui Beethoven, foarte contabilă, având un fermecător suflu melodic. Orchestra din Viena a interpretat și Bolero de Ravel, alt copil-minune, poate cel mai popular șlagăr simfonic, dar pe care l-a abordat superficial, total neinspirat, fiindcă a marcat redundanța tonală a nucleului melodic, foarte iberic, așa cum l-a dorit Ida Rubinstein, balerina care a comandat această lucrare de balet. Șlagărele simfonice, dacă nu sunt cântate la perfecțiune, își trădează părțile slabe, în special schematismul construcției.
Șlagăr simfonic a fost și Simfonia a II-a de Brahms, cântată de Capela de Stat din Dresda, una dintre cele mai vechi orchestre din lume (1548), dirijor sud-coreanul Myung-Whun Chung. Înfijnțată ca o orchestră de curte, princiară, capela a avut parte de aportul dirijoral al unor faimoși compozitori, precum Carl Maria von Weber și Richard Wagner.
Dar regalul serii s-a numit Yuja Wang, una dintre cele mai flamboaiante și prodigioase pianiste din tânăra generație, invitată și aclamată pe marile scene din întreaga lume, pe care am văzut-o și la New York, la Carnegie Hall, cântând chiar același Concert nr. 3 pentru pian și orchestră de Serghei Rahmaninov. Evident, acolo n-a fost atât de aclamată ca la București, unde a fost încărcată de flori și a oferit trei bisuri. Publicul românesc este foarte generos cu copiii-minune, iar Yuja este un copil-minune, este și frumoasă, un fel de Sharapova a muzicii simfonice. Ea apare ca o divă hollywoodiană, în costume foarte sexy. La o ediție anterioară, avea o rochie roșie despicată, până la dresuri, iar acum una albă, transparentă, care îi punea și mai puternic în evidență corpul, formele lui senzuale.
Cântă demonic și cultivă aspectul carismatic. Este ciudată și prin felul epatant cum salută publicul, înclinându-se până la pământ, apoi zvâcnind în sus, zburlindu-și părul scurt, ca un cimpanzeu furios. Totul este un spectacol la ea, dincolo de abilitățile pianistice. Yuja este de altfel singura pianistă care, după știința noastră, cântă și Concertul nr. 2 de Prokofiev, fiind în aceeași undă nebună cu Matsuev. Ea atacă cu curaj tot ce este dificil în pianistica mondială, cum sunt și studiile lui Skriabin. Așa este și Concertul nr. 3 de Rahmaninov. Care este categoric pătruns de un suflu romantic, care i-a dat aripi pianistei, ea reușind să transmită un amestec sui-genris, oscilând între stări de mare gingășie pianistică și de forță cromatică, dovedind o dexteritate de invidiat, etalon de virtuozitate, model de iuțire de sine.
Desigur, Rahmaninov nu are tăieturile lui Prokofiev, inventivitatea lui absolută, rupturile categorice cu tradiția, dar poate fi considerat din aceeași familie calitativă.
Copil-minune este și pianistul japonez Nobuyuki Tsujii, care s-a născut orb, dar are geniu muzical, uimindu-i pe toți cunoscătorii pentru capacitatcea lui de a învăța și cânta muzică după ureche. E un fel de Andrea Bocelli al pianului. I-a uimit pe specialiști, cântând una dintre cele mai dificile piese de Beethoven, Sonata nr. 29 (de o oră), fără cusur. Miracolul dumnezeiesc face posibile lucruri de neconceput.
Nobu Tsujii este și un compozitor de mare talent. El compune multă muzică de film, creațiile sale ilustrând numeroase filmele japoneze de succes. În 2011, compozițiile sale i-au adus marele premiu al Japonia Film Critics Award. Nobu este foarte iubit în Japonia. Marea campioană japoneză de patinaj artistic, Midori Ito, duce faima lui Nobu și imensa lui sensibilitate și în lumea sportului, patinând în cadrul unui eveniment mondial (Master Elite Oberstdorf 2011) pe muzica lui, „Whisper of the River”.
Marele pianist Van Cliburn a afirmat într-un interviu acordat după recitalul de debut al lui Tsujii la Carnegie Hall (în noiembrie 2011): „Ce emoție să auzi acest pianist genial, foarte talentat, fabulos. Am simțit prezența lui Dumnezeu în sală, atunci când a cântat. Sufletul său este atât de pur! Iar muzica lui este atât de minunată, încât poate să urce la infinit, până la cel mai înalt cer”.
Aici, la festival, Nobu Tsujii a cântat Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Rahmaninov cu Orchestra de tineret, dirijor Michael Sanderling. Concertul este cea mai popular piesă de pian din lume, un adevărat șlagăr simfonc, emblematic pentru sufletul slav, universalizat, pe care Nobu l-a japonizat cu finețuri tipice artei japoneze. Așa cum odinioară Kurosawa, prin Rashomon, a europenizat mitologia japoneză. E un apanaj al geniului să facă punți între culturi.
Grid Modorcea, Dr. în arte
