Iată o întrebare care mă obsedează, fiindcă nu am încă un răspuns clar, observațiile mele oscilează de la un concert la altul.
Deocamdată pot să spun că, față de edițiile trecute, acum există o afluență copleșitoare, ba chiar o invazie, o participare în trombă și în ropot, la această ediție sălile sunt arhipline, iar aplauzele sunt peste limite, toți interpreții sunt aduși la bis de două-trei ori. În unele cazuri, aclamațiile sunt atât de mari, darurile florale atât de multe, încât cu greu pot uita ariștii străini că au fost la București, dar și spectatorii din afara țării, de regulă fani ai orchestrelor participante.
Și mă gândesc la o solistă ca messosoprana americana Joyce DiDonato, care era uimită de primirea care i s-a facut și de entuziasmul care a însoțit-o până la sfârșit, ofeind trei bisuri, cu brațele încărcate de flori. În America, la ea acasă, nu a pomenit așa ceva. Acolo nu se aclamă ca la meciurile de fotbal. Nu există galerii de fluierături, strigăte, delir la conceete simfonice.
Acest fenomen scandalos poate fi pus și pe seama defulării poporului român, care găsește în astfel de momente de excepție, rare, precum cele de la Festivalul „Enescu”, posibilitatrea de a se defula de griji, de păcate, și de a arăta că nu și-a pierdut omenia, că știe să iubească ce-i valoros, că aplaudă, chiar dacă deplasat, ceea ce nu știe sau nu cunoaște, așa cum este cazul lui Joyce DiDonato, o mezzosoprană de excepție, acamată pe marile scene ale lumii, de la Lincoln Center la Scala din Milano. Încununată cu mai multe premii Grammy, DiDonato a avut în programul său piese foarte dificile, în care a demonstrat vocația sa pentru roluri dramatice și tragice. Însă ea a dovedit că este stăpână și pe roluri sprințare, jucând ceea ce cânta, spre deliciul spectatorilor, care reacționau aprins la grimasele și gesturile comice ale solistei. Ea a fost acompaniată la pian de David Zobel, un partener cu care a performat pe multe scene prestigioase ale lumii.
Programul lor a cuprins piese din opere compuse de Haydn (”Arianna în Naxos”), Mozart („Voi che sapete” și „Deh Vieni non tardar”, arii din opera „Nunta lui Figaro”), Rossini („Assisa a pie d’un salice”, din opera ”Otello”), Bellini („Dopo l’oscuro nembo” din opera ”Adelson și Salvini”), Pablo Luna (”De España Vengo”), Berlioz („Le Roi de Thule” și „L’amour ardente flamme”, din opera ”Damnațiunea lui Faust”) și Hahn (”Sopra l’acqua indormenzada”, ”La barcheta”, ”L’avertimento”, ”Che pecà!” și ”La primavera”, din ciclul ”Venezia”). Multe din aceste arii cântate desăvărșit de DiDonato, se află pe albumele sale. Remarcabil mi s-a părut faptul că Joyce, între piesele cântate, făcea educație spectatorilor, de fapt, își exprima impresii despre sala Ateneului, despre Festival și despre România. Este un mod teribil de a intra în dialog cu marile valori ale lumii. Și la ropotele de aplauze, ea adresa audienție un „mulțumesc”, suficient ca galeria să intre în delir. Cred că DiDonato nu va uita ușor acest recital de la București.
De altfel, faima Festivalului a fost mereu propulsată de președintele lui onorific, Zubin Mehta, care mereu a lăudat căldura și entuziasmul cu care a fost primit la noi, întotdeauna. Și i-a poftit pe toți muzicienii lumii să acepte invitațiile, pentru a simți și ei ce înseamnă căldura muzicală a publicului român. Și a apărut pe firmament Papa Holy, care i-a adus pe toți amicii lui de peste țări și mări și au primit din plin căldură cu… plicul! Dar să lăsăm epavele, să dăm la o parte „moștenirea” lor.
Mi-e foarte greu, dacă nu imposibil, să înțeleg cum se poate trăi Concertul nr. 1 în Mi minor pentru pian și orchestră de Chopin, cântat chiar de Orchestrea Națională a Radiodifuziunii poloneze, solist tânărul Szymon Nehring, dacă în ureechea ta unul din spate fluieră! Fluieră! Mai ceva ca un polițist. Iar două doamne din față strigă ca apucate: „Tot așa!” Ce delicatețe romantică, ce lume în armonie a creat Chopin, bijuterii melodice, pentru stări pur romantice, pentru meditații divine, iar în jurul tău e o fântână arteziană de strigăte, tropote, fluierături!!! Cine sunt acești spectatori? De unde vin? Pentru ce vin la Ateneul Român! Unul mi-a spus cică „am venit să-mi aduc gagica, fiindcă nu aveam unde să o duc și, ca s-o cuceresc detot, s-o fac praf, am adus-o aici, în sala asta, să-i ia auzul și ochii cu ce vede pe pereți!” Un alt cuplu, la Sala Palatului, o imita în batjocură pe Yuja Wang, tot dădeau din degete și ziceau că și ei pot să cânte ca ea! E greu să înveți să lași mâinile acasă sau mobilul! Povestea cu mobilul este pacostea concertelor. Rar se poate vedea în alt loc ca aici o masă de oameni care își consultă permanent aceste instrumente și care filmează sau fotografiază în draci. Oare ce fac cu aceste imagini? Fiindcă dacă vrei s-o vezi pe Yuja, te uiți pe internet, unde are sute de fotografii. Așa ceva ar trebui să fie interzis. Se fac mari eforturi pentru a aduce valori mondiale la București și ambinața culturală este distrusă de acești spectatori total needucați. Și sunt atât de mulți! E imposibil ca Festivalul să-i educe, dacă nu vin aici educați, dacă nu au măcar cei șapte ani de acasă.
Și cel mai bine se vede atunci când nu se cântă șlagăre simfonice sau când nu mai apar staruri. De pildă, la concertul care a avut în prpgram opera Femeia fără umbră de Richard Strauss, sala la pauză s-a golit. La fel și când s-a cântat o simfonie de Witold Lutoslawski, a fost tot după pauză, sala Ateneului s-a golit ca prin farmec. De ce? Fiindcă nu se mai cânta Chopin, deși Lutoslawski este un fel de Brahms al Poloniei. Piesa lui este monumentală, o compoziție de mare tensiune, ca un vulcan în erupție. Are de toate, un fond folcloric, un scherzo năvalnic, un dialog rafinat între violoncel și harpă, între percuție și bași, o pasacalie cu variațiuni, o tocată și un coral solemn și strălucitor. Dirijorul Lawrence Foster și instrumentișii au avut serios de muncă, nu au avut o clipă de respiro, totul dinamic, în iureș amețitor. Witold Lutoslawski se dovedește aici un concurent puternic al lui Șostakovici.
Însă nimic nu asimilează acest public „elitist”, cu comportări de snobi sau melomaci, nimic nu vrea să învețe, el aclamă, fiindcă așa a învățat la ședințele de partid, la congresele PCR, fiindcă cei mai mulți dintre spectatori sunt în vârstă. Iar tinerii care vin, stau mai mult lipiți de pereții clădirii și fumează. Muzica simfoniucă e ca nuca în perete pentru ei. O audiență needucată. Totul e de-a valma, fără nuanțe. Mulți nici nu cred că știu la ce concert au venit. Vin fiindcă e festival și e lume bună.
Mi s-a luat un interviu de către postul „Trinitas”. Reporterul era total pe dinafară cu muzica și cu ce se întâmplă în festival. Reporterii TVR aveau altă calitate. El nu era în cunoștință de cauză nici cu biserica, dar „Trinitas” transmite concertele Fesivalului și trebuie să-și facă datoria. Și ce fel de datorie? Ca niște amatori. Când i-am spus că lipsește din programul festivcalului muzica unor compozitori români, nici n-a înțeles despre ce e vorba. I-am spus dacă a ascultat Solstițiu de Adrian Pop, pisesa abia cântată în concert. Nu, el cică nu a fost în sală, a stat în hol. Cum să facă el o emisiune bună dacă nu știe ce se cântă, dacă piesa singurului compozitor român contemporan de până acum nu o cunoaște?
Sunt prea pretențios? Da. Nu mai am vreme de jumătăți de măsură. Publicul e needucat și intermediarii dintre festival și lume niște amatori. Pentru cine se face acest festival? Pentru străini? Oricum, grosul fondurilor merg la ei. E o întrebare dificilă, recunosc. Dar trebuie pusă. Un scriitor, când scrie o carte, are în fața sa imaginea cititorului căruia i se adresează. Eu când scriu o carte de film, îi am în față pe cineaști, pe cinefili în general. Cărțile religioase le scriu având în ochii minții preoți și credincioși, cărțile de filosofie, oameni dornici de problematizarea existenței, cărțile utopice, desigur, le adresez cititorilor din viitor. Nu poți să scrii ceva, așa, în mare, trebuie să te adresezi unei categorii de cititori, fiindcă azi nu mai există un public în general, există publicuri, categorii diverse de cititori. Dar un festival? Răspunsul ar fi simplu: trebuie să se adreseze tuturor, să ofere de toate pentru toți. Da, dar aici este vorba despre un festival de muzică simfonică. Poți să te adresezi tuturor? Și celor care nu știu să citească o notă, care nu cunosc nimic din istoria muzicii, care nu au nici o noțiune despre polifonie, care nu cunosc decât instrumentele din sat de la ei?
Nu, eu cred că și un festival tebuie să se adrseze oamenilor cât de cât școliți, care intră pe ușa Atenului cu un sentiment de religiozitate, ca într-un templu al muzicii, unde e nevoie să pășești în vârfuri. Festivalul e deschis, vine către lume, dar și lumea trebuie să vină pregătită către festival. Muzica simfonică nu este pentru orice om cu reacții de patruped. E nevoie de educație. Iar un festival nu-ti poate da această educație peste noapte, în câteva zile, oricât s-ar strădui organizatorii să pună muzica lui Enescu și la benzinării!!
Din păcate, așa cum am discutat cu unii organizatori, Festivalul „Enescu” este pentru cei care plătesc biletul de intrare. Nimeni nu-i vede, nu contează cine sunt, cum sunt, de unde vin, cum arată. Să le spunem noi, arată ca o faună de nedescris, ca niște patibulari. Acesta-i poporul român? Eu nu mă recunosc în acest public, incapabil să asculte o sonată de Chopin, dar dornic să fluiere de admirație, să-l vadă și audă lumea că există. Iată, îmi spunea mândru reporterul de la „Trinitas”, putem să facem și noi ceva măreț, putem să arătăm lumii că România există! Există ca o încremenire într-un proiect mamut care nu și-a fixat încă ținta, care nu știe cui se adresează!
Grid Modorcea, Dr. în arte
