Fac de peste 50 de ani presă, sunt bine călit, dar nu mai suport amatorismul si bombasticismul din presa noastră.
Nu o dată am arătat că în titlurile unor articole una se spune și în text este vorba de cu totul altceva, ba chiar de contrariul. S-a ajuns la o presă de titluri. Este și cazul unui inteviu luat fostului președinte despre actuala criză din Iran, care are titlul: „Traian Băsescu, declarații alarmante despre un potențial război. Ce șanse are România în fața Iranului”. Citind interviul, am văzut nu numai că Băsescu, alarmist din fire, nu alertează românii, ci chiar spune exact contrariul, că nu vede posibil nici un război mondial, iar România este pregătită pentru o eventuală confruntare cu Ianul.
Dacă nici la astfel de evenimentre cruciale, care pot declanșa un conflict armat, nu există conștiință, responsabilitate, dacă afaceriștii din presă nu se abțin, îi dau înainte cu metoda nefastă a știrilor gonflate, e fff grav, ne dovedește faptul că această veșnică criză din România, aruncată numai pe seama clasei politice, mai are un co-partener, această presă incompetentă, slugarnică, neprofesionitstă.
Unde-i madam Vodă-n Lobodă să facă o emisiune despre acești „profesioniști” ai presei?
Mie îmi este rușine că sunt coleg cu ei.
Aș fi acceptat orice fel de comentariu, dar nu o deformare a unor afirmații clare. Marea tragedie este că populația nu citește sau acceptă ce scrie presa. Dar, vă indemn, conform unei legi sacre a presei, să verificați orice informație din cel puțin trei surse.
O elementară obligație a ziaristului, în acest caz, este să fie obiectiv, să pună în balanță și argumentele americane și pe cele iraniene. A fost generalul Soleimani un criminal, care a omorât milioane de oameni și a deflagrat țările vecine, cum spune Trump, și că este o binefacere că omenirea a scăpat de un „monstru” ca el, care trebuia lichidat de mult? Sau e un erou al Iranului, care îndreptățește poporul iranian să-i poarte doliu și să ceară „răzbunare”?
Dar ce fel de răzbunare?
Iranienii, un popor atât de vechi, cu o cultură copleșitoare, să nu știe că „răzbunarea e arma prostului”, cum spune o vorbă românească? Trump spune că a oprit un război, nu l-a început. El mai spune că Iranul nu a câștigat în istoria sa nici un război, dar a câștigat toate negocierile. Iată o splendidă invitație la dialog.
Și poporul iranian ce vrea acum? O răzbunare! Ce fel de răzbunare? Să omoare americani? Unde iranienii văd un american, să-l omoare? Nu chiar. S-au mai gândit. Și acum au pus pe capul lui Trump 80 de milioane de dolari, pe care îi adună cu cheta. Sunt 80 de milioane de iranieni, dacă fiecare dă câte un dolar, recompensa e strânsă!!! Dar oare toți iranieni sunt de această părere, nu sunt unii care au și alte păreri? Sau a început comedia? Căci asta e regula, cel puțin la Shakespeare, după tragedie, urmează comedie.
Și la noi a fost cândva o chetă cu „Dați un leu pentru Ateneu!” A fost una și mai recent, cu dați un ban pentru „Cumințenia pământului”! Și tot durează. Da, dar sunt chete nobile, culturale, nu războinice. Până la 80 de milioane, se schimbă de 10 ori președinții Americii!
Eu nu pot uita ARTA IRANIANĂ. Am văzut în America zeci de expoziții ale artiștilor iranieni. Ba la unele galerii există o permanență a lor. Chiar la Guggenheim Museum am văzut ceva greu de uitat, o retrospecivă de artă iraniană, cum artăt în volumul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK ÎN CONTEXT AMERICAN ȘI MONDIAL. Textul se numește Monir la Guggneheim Museum, Monir Shahroud Farmanfarmanian fiind o mare artistă iraniană, dar și o activistă persecutată în timpul regimului Ayatollah-ului Khomeini, nevoită să emigreze în Statele Unite. Mulți artiști iranieni și-au găsit adăpost și recunoaștere în America. Și voi mai scrie despre astfel de evenimente. Am și cunoscut artiști iranieni, de o mare finețe, de o mare noblețe. Care nu erau de acord cu politca țării lor, mai ales în momentul când s-a petrecut atacul Ambasadei americane de la Teheran, când au fost luați 52 de ostatici americani. S-a făcut și un film cu acest subiect. Se numește Argo, regizat de actorul Ben Affleck, film care a fost încununat cu un Oscar, dar interzis în Iran.
Trebuie să vă spun că e o mare deosebire în America între politică, așa cum e receptată la noi, în Europa, în general, și realitate, așa cum își desfășoară viața și creația popoarele care conviețuiesc acolo. America artei este un Parsdis, dar care este apărat de o politică pe care lumea o percepe că ar ține de dictatură. America este și numită Jandarmul planetei. Este bun un astfel de jandarm, dacă luptă pentru pace, dacă ocrotește arta.
E greu să înțelegi America din afara ei. Am fost uimit cum de un popor ca Iranul, cu o asemenea artă și istorie, poate să facă gesturi teroriste, să conlucreze cu Al Qaida și alte forțe care practică ura de rasă, care vor să-și distrugă vecinii etc. În mintea mea nu se împacă termenii aceastei ecuații, între artă și politică, așa cum se desfășoară lucrurile în lumea contemporană. Unii vor cu orice preț război. Există o totală ruptură între tradiție și actualitate, din care a dispărut parcă dialogul, negocierea.
Și nu m-a mirat când Trump a declarat că dacă Iranul va replica și va ucide americani, armata americană este pregătită să anihileze 52 (cât numărul ostaticilor) de situri, monumente ale civilizației iraniene. Și o va face dur și rapid!
Asta vor înțelepții persani ai Iranului actual?
Unde poate duce acest conflict, dacă nu se va baza pe dialog, e o altă pleașcă pentru diletanții presei române, care abia așteaptă să mai arunce în populația adormită cu o gogoașă, să-i mai trezească pe forumiști. Sau poate îi va adormi la loc cu povestea lui David și Goliat!
Grid Modorcea, Dr. în arte
