„Guvernul importă cartofi, în loc să valorifice producția internă. S.C. „Agroindustriala «Prejmer» SA Brașov are în depozite o cantitate de 9.000 de tone”, anunța un număr din noiembrie 1996, al ziarului „Adevărul”.
Câteva ediții mai târziu, se scria despre teama ca statul român să nu „dea cu piciorul” la suma de 120 de milioane de dolari. Banii ar fi trebuit să vină din exportul producției de grâu, „ca guvernul să stimuleze (…) prin subvenționarea producătorilor cu 30-40 dolari/tonă”.
În greii ani ai tranziției, încărcați de ploaia de eșecuri ale privatizărilor, România importa mult și exporta prea puțin. Dificil era și culesul în sine, căci subvenționarea fermierilor pentru combustibili era insuficientă sau întârzia să apară. Aproape trei decenii mai târziu, cifrele din domeniul agricol sunt și nu sunt mai îmbucurătoare decât la finalul secolului trecut.
Suntem printre producătorii de top ai Uniunii Europene la anumite recolte, cum ar fi porumbul sau floarea-soarelui. Pe de altă parte, importăm mai mult decât exportăm, deci soldul nostru este pe minus, ceea ce, dat fiind profilul agricol al țării, nu ar trebui să se întâmple.
Acest dezechilibru se traduce și în bani pe care îi pierdem tot noi, consumatorii. O țară dependentă de importurile agricole e o țară în bătaia inflației alimentare, a prețurilor sezoniere mari la produse alimentare ca fructele și legumele. Spre exemplu, ultimele cifre ale inflației anunțate de INS, cele pentru luna aprilie, arătau că prețurile la alimente au crescut într-un ritm dublu față de indicele general al prețurilor de consum.
Și deși ne aflăm într-un climat socio-politic mult mai prietenos decât în tranziție, avem probleme noi: simptomele pe care planeta le resimte din cauza încălzirii globale, printre care seceta profundă, și efectele negative ale schimburilor comerciale, plus decalajele de tehnologizare a agriculturii și irigațiilor de la noi, pentru a putea concura cu producția din alte țări.
Prima dintre problemele noi menționate, seceta, a coborât România de pe podiumul de campioană a Uniunii Europene la cultivarea de porumb și floarea-soarelui. Anul agricol 2021/2022 a adus cu el cea mai scăzută producție de porumb din 2007 până în prezent, în timp ce la floarea-soarelui am obținut doar 70% dintr-o producție normală.
Cât despre cartofi, suntem unul dintre cei mai mari 10 producători din UE, dar nu avem nicio unitate care să îi pregătească pentru consum. Astfel, în mod ironic, importăm cartofi congelați semipreparați. Cel mai mare exportator pentru România este Franța care în 2021 ne-a vândut aproape 16.000 de tone, în valoare de 3 milioane de euro.
Peisajul agricol românesc e plin de contradicții, cea mai mare fiind acest contrast dintre capacitatea mare de producție și importul mai mare decât exportul. Iar import nu înseamnă doar legumele și fructele propriu-zise, ci și soiuri noi. Aici poate fi o altă mare problemă, căci, odată cu aceste importuri, cumpărăm uneori și dăunători și boli.
În mod normal, ar trebui să ne folosim de soiurile românești. Pentru că nu o facem, nici nu le perpetuăm, astfel că ajungem să le pierdem, uneori ireversibil. Și cu ele, automat, și din biodiversitatea locală. Soluția? Băncile de gene.
Sămânța problemei. Ce este o bancă de resurse genetice
Băncile de gene sunt adăposturi pentru conservarea resurselor vegetale sau animale pe termen mediu și lung. Probabil că ai auzit despre așa-numitul „seif al apocalipsei”, din Svalbard, Norvegia, unde au fost strânse peste un milion de semințe în cazul în care, în urma unui cataclism, pământul ar avea nevoie de o recultivare. Securitatea alimentară este, așadar, una dintre cele mai importante misiuni ale unei astfel de bănci.
Bănci de gene, vegetale sau animale, există prin întreaga lume. Noi avem numai vegetale, și numai două: Banca de Resurse Genetice Vegetale „Mihai Cristea” Suceava și Banca de Resurse Genetice Vegetale pentru Legumicultură, Floricultură, Plante Aromatice și Medicinale Buzău.
„În afară, au ajuns să aibă o bancă de gene numai pentru trandafiri, cum e în Spania. În Germania, s-a dat în folosință o bancă de gene numai pentru a conserva rasele de albine. Practic, în toată lumea, băncile acestea s-au dezvoltat”, explică, într-o discuție cu Panorama, cercetătorul în legumicultură Costel Vînătoru, directorul băncii de gene vegetale din Buzău.
Standardele și reglementările de funcționare ale unei asemenea instituții sunt stabilite de Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO – Food and Agriculture Organization of the United Nations). Aceste standarde sunt însă dificil de atins, spune cercetătorul, iar băncile noastre sunt abia la început de drum, nefiind deocamdată acreditate la nivel internațional.
„O bancă are multe obiective de atins, e o instituție care ar fi trebuit să fie înființată în România cel puțin acum 100 de ani”, adaugă acesta.
Construcția celei de la Suceava a început la finalul anilor ’80, iar cea de la Buzău a fost înființată abia în 2019, la inițiativa lui Vînătoru, funcționând o bună perioadă cu un singur angajat. Peste hotare, alții au început mai devreme, mai spune buzoianul: bulgarii au instituție de resurse genetice undeva de pe la 1883, iar ucrainenii aveau una, la Harkov, încă din 1930.
Ce-am avut, ce-am pierdut și ce-am recuperat. „Practic, suntem într-un dezastru”
Când vorbim de soiuri vegetale, avem de protejat plante din trei surse: flora spontană, populațiile locale, adică soiurile țărănești folosite de comunitățile care le păstrează prin cultivare, respectiv soiuri standardizate și omologate.
Poate suna deplasat că trebuie să conservăm prin metode științifice soiurile pe care le cultivau bunicii și străbunicii noștri, însă se aude altfel dacă ne gândim că, din ’90 încoace, numai din ultima categorie am pierdut în legumicultură undeva la 2.600 de soiuri, conform cercetărilor realizate de Vînătoru.
Operațiunea „vânăta danubiană” și cum am recuperat din SUA ceapa aurie de Buzău
Prin eforturi îndelungate, legumicultorul a reușit să recupereze unele soiuri pierdute. Printre ele, vânăta danubiană, un soi creat acum aproape opt decenii care, după 30 de ani de cultivare intensă, a fost abandonat în detrimentul celor de import. Sau ceapa aurie de Buzău, primul sortiment din această legumă obținut la noi prin semănat. Pe acesta din urmă l-a recuperat din SUA, de la Departamentul pentru Agricultură. „Vedeți unde suntem?”, întreabă cu amărăciune Vînătoru, căruia americanii i-au oferit 50 de semințe împreună cu documentele care atestă că sunt libere de boli și dăunători și că primim dreptul să le utilizăm.
„Acest patrimoniu ar trebui rapid conservat, vorbim de elemente de patrimoniu național. Noi vorbim de independența țării, dar nu e suficient să vorbim numai de cea teritorială. Avem nevoie de independență alimentară, medicală, energetică, și tot așa. Iar la loc de frunte stă cea alimentară, e vitală. După mine, ar trebui să țină de CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării)”, consideră cercetătorul.
Și ministerul ar putea să recupereze din soiurile pierdute, prin crearea unei instituții care să realizeze protocoale de colaborare cu băncile de resurse genetice din afară. S-ar putea astfel negocia mai ușor și resursele ar fi obținute prin solicitări, respectiv prin mecanisme de schimb.
A fi sau a nu fi soi românesc? Mic ghid de citit etichetele de la piață
Când mergem la piață sau la supermarket și vedem pe etichete că țara de origine e România, asta nu înseamnă neapărat că ducem acasă soiuri românești. Cel mai adesea va fi vorba de semințe de import, doar cultivate la noi. Și nu neapărat cu intenție, căci în lipsa consultării băncilor de gene, adesea fermierii habar nu au de unde vin semințele pe care le plantează, rolul unei bănci fiind și acela de a da comunității un produs autentic.
Se petrec inclusiv plagiate. Da, avem și pe câmp, nu doar în politică. Adesea, în plicurile vândute cu etichete diferite și cu proveniențe diferite, se află de fapt același soi. „S-ar putea să ai surpriza să găsești patru soiuri de varză, cum am și pățit, care sunt identice. Acolo, cineva a plagiat, într-o formă știută sau neștiută”, completează Vînătoru.
Pașii urmați de cercetători până la introducerea unui soi de plantă în banca de gene:
„Este un subiect sensibil și trist că producerea de semințe în România a scăzut foarte mult din ‘90. Produceam la stațiunea Buzău (Stațiunea de cercetare și dezvoltare legumicolă, n.r.) semințe chiar pentru Olanda – că tot ne pregătim să intrăm în Schengen. Acelora care se împotrivesc băncilor de gene ar trebui să le dea de gândit de ce sunt acele loturi demonstrative ale companiilor străine pe arterele principale de circulație și unde sunt ale noastre – adesea într-o neglijență totală, că nu am fost în stare să le conservăm, ca atunci când vom dori să le cultivăm, să avem de unde să le luăm”, deplânge situația Vînătoru.
Apropo de olandezi, care reprezintă un vârf de lance în horticultură, au preluat între timp de la noi un soi de gogoșar, exemplifică cercetătorul:
„Ei vând în lume un soi numit «Cornel», creat de colegul meu, Cornel Tănăsescu, care a murit. Au pus pe etichetă «soiul Cornel îmbunătățit». I-au păstrat numele, dar nu spun că e românesc. Poate să te ducă cu gândul la fel de bine la Universitatea Cornell, din SUA”.
„Ar trebui să venim cu o ofensivă românească”
Băncile de gene pot fi un bun motor pentru o producție internă de semințe, pentru ca domeniul agricol să se poată redresa. Altfel, cu trecerea anilor, vom tot importa, cumpărând semințe nu doar mai scumpe, ci și nepregătite, în unele cazuri, pentru condițiile noastre pedoclimatice.
Am importat deja o serie de dăunători și virusuri care ne-au tot dat bătăi de cap. Precum noi varietăți ale tripsului californian, mai încăpățânat să rămână în culturile de cartofi decât cel pe care-l aveam deja. Ne-am pricopsit de peste hotare și cu tuta absoluta, o specie de molie pentru care lumina e roșia, un dăunător dificil care poate distruge integral cultura de tomate. Din nefericire, a început să fie atrasă și de alte legume, printre care fasolea.
Iar dintre virusuri, unul extrem de periculos atacă tot roșiile, avându-și originea tocmai în Iordania și Israel: virusul fructelor rugoase brune. „Avem la boli… aproape că specialiștii de top nu au capacitatea să le recunoască, pentru că sunt noi și sunt atât de multe încât sunt greu de cunoscut toate aceste tulpini de virusuri care au intrat în lumea vegetală”, adaugă cercetătorul buzoian.
De monitorizarea dăunătorilor și de oferirea de soluții împotriva acestora se ocupă Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Plantelor, structură a Ministerului Agriculturii, prezentă în toate județele țării. Ei sunt cei care avizează inclusiv substanțele pentru combaterea virusurilor și dăunătorilor.
Dar avem nevoie de strategii, croite pentru fiecare subdomeniu al agriculturii, crede cercetătorul. Iar acest domeniu al monitorizării este imperios necesar pentru a scăpa de multe vulnerabilități ale culturilor autohtone.
„Îmi povestea cineva care a ajuns în Noua Zeelandă că avea puțin noroi pe talpă și lor le era teamă ca nu cumva să fie introduse virusuri prin acele urme. Apoi, sunt țări care te anunță că e interzis să scoți de pe teritoriul lor semințe și părți din plante, își protejează foarte bine patrimoniul. Din păcate, la noi nu se întâmplă așa, nu facem nimic cu cadența necesară. Suntem în economia de piață, nu putem combate importurile, dar ar trebui să venim cu o ofensivă românească”, consideră Costel Vînătoru.
Lipsesc cu desăvârșire: programe de cercetare racordate la cerințele fermierilor și consumatorilor
Cât am discutat cu cercetătorul, acesta aștepta să fie pusă pe ordinea de zi o hotărâre de guvern prin care Primăria Buzău ceda băncii de gene 10 hectare de teren pentru multiplicarea resurselor. Eforturile sale nu vizează doar conservarea și punerea în valoare a soiurilor, ci și transmiterea cunoștințelor către următoarea generație.
„Resursele valoroase se obțin în eșantioane de semințe, care fac ca această unitate să fie vie. E și o instituție de valorificare și implementare, resursele pot fi puse și la dispoziția studenților, masteranzilor, doctoranzilor pentru cercetare. Pe urmă, la dispoziția fermierilor, în special a celor acreditați. Avem o sămânță care poate ajunge la fermieri cu drept de multiplicare a lor, iar în piață apare sămânță românească, cu cea de bază provenită din banca de gene, cu certificate de autenticitate, recunoscute la nivel internațional”, mai explică Vînătoru.
Cât despre cercetare, aici „stăm foarte prost, nu s-au creat strategii cu programe care să fie în concordanță cu cerințele fermierilor și consumatorilor”. Iar asta se vede și din situația din cele două bănci. Conform datelor furnizate de Ministerul Agriculturii la cererea Panorama, banca de la Suceava are 25 de angajați, iar cea de la Buzău, 19. Dintre acești angajați, cel puțin șapte trebuie să fie cercetători. La instituția condusă de Vînătoru, sunt la limită. Ar avea nevoie cel puțin de numărul de la Suceava ca să fie „pe linia de plutire”.
Chiar și când se pot scoate la concurs posturi, oamenii se găsesc greu, pentru că salarizarea se face după grila cercetării, plecându-se de la minimul pe economie. Pentru promovare trebuie să îți dai doctoratul, iar apoi să promovezi în grade științifice, prin publicare de lucrări, participări la conferințe internaționale și prin participarea în proiecte de cercetare.
„Suntem cotați ca țara din Europa cu cea mai bogată diversitate, însă ce folos dacă această biodiversitate este expusă la mari pericole? De aceea sunt aceste bănci de gene, au misiunea de a conserva, de a salva de la pieire resursele”.
Articolul din 1996, citat la începutul acestui text, se încheie cu declarația unui țăran din Malu, comuna Sf. Gheorghe, județul Ialomnița : „În ziua când unul din mai-marii țării va afla și el câtă sudoare este într-un pumn de boabe, atunci noi, amărâții de țărani, vom avea mai puțini dușmani și vom fi apărați de hoții care ne fură munca”.
E o replică care rămâne valabilă și astăzi, ar spune mulți români. Asta pentru că mulți așa se simt. Ceva similar trăiește, de altfel, și Vînătoru când caută, neobosit, să recupereze din soiuri pierdute sau să-și angajeze câțiva muncitori care să-l ajute. Legumicultură, floricultură, plante aromatice și medicinale, toate se regăsesc sub umbrela de cercetare a băncii de resurse din Buzău. În mod normal, ar trebui să aibă un singur domeniu, însă condițiile nu ne permit. „În toată lumea sunt bănci de gene pe domenii, noi, cu timiditate, atacăm domenii largi”, conchide el.
@panorama.ro
