Astăzi sărbătorim 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, Poetul Absolut și Omul Deplin, care de peste 30 de ani este aruncat în debara de gașca intelectualilor vremelcnici de la putere, ca să nu ia nimeni învățăminte de la el, dar Eminescu nu poate fi ascuns sau dat la o parte, el este Adevărul, ca uleiul care iese mereu deasupra apei, el este ca Folclorul, care nu poate fi niciodată dezrădăcinat, sămânța lui e veșnică. Poetul însuși face această asociere, notând pe marginea unui manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.
Am dat dezlegare Televizinii Naționale să redifuzeze în aceste zile filmul meu DUMNEZEIREA LA EMINESCU (1996), unde evoc o temă foarte controversată legată de credința lui Eminescu, dacă a crezut sau nu în Dumnezeu. Și filmul meu a primit adeziunea din partea fostului partriarh Teoctist, a foștilor mitropoliți Antonie Plămădeală și Valeriu Anania, dar mai ales a părintelui Constantin Galeriu, care mi-a și prezentat acest film la o galerie de artă, „Calderon”, chiar de ziua lui Eminescu, în anul 1997. Atunci au recitat din poeziile Poetului actorii Adrian Pintea și Eusebiu Ștefăneascu, iar ca vorbitori au mai fost Radu Beligan și Iosif Sava. Ce oameni, ce vremuri!
Eu am abordat dumnezeirea în viziunea lui Eminescu. Toată controversa era și mai este legată de concepția lui Eminescu față de biserică, nu față de Dumnezeu. Și a fost răscitat versul „religia – o frază de dânșii inventată” din poezia ÎMPĂRAT ȘI PROLETAR. Dar Eminescu nu a fost de acord cu organizarea strâmbă a bisericii din timpul său, pe când Dumnezeu este prezent în toată splendoarea toată opera lui, el nu s-a îndoit nici o clipă de Dumnezeul Predaniei, moștenit de la popor, dar a observat decăderea credinței. Eminescu închie așa celebra sa poemă DUMNEZEU ȘI OM:
Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie
Ieri ai fost credinţa simplă – însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.
În filmul meu, împărțit pe teme, există capitolul Credința simplă. Eminescu a pledat pentru credința simplă, așa cum era la origini și cum se conserva în mănăstirile din nordul Moldovei, ca Mănăstirea Agafton, de tradiție atonită, unde era stareță Olimpiada Iurașcu, una din mătușile sale, și unde poetul mergea adesea, nefiind departe de Ipotești. Așadar, în concepția lui Eminescu credința simplă s-a degreadat și astăzi Dumnezeu a ajuns o reprezentare artistică, o imagine pictată sau o piatră cioplită, o imagine distorsionată. Nemaivorbind că ideea cheie este pusă în versul: Credința zugrăvește icoanele-n biserici (MELANCOLIE), dat fiind că Dumnezeu este în inima noastră:
„Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră”.
Degeaba bisericile sunt pline, dacă și inima celor cre predică și a celor care primesc e goală. Această viziune a lui Eminescu se potrivește și timpului nostru, care este asaltat de păcate și necredință, fiindcă se dă ca argument al credinței numărul celor care umplu bisericile, fără să conteze ce se află în sufletele lor. Nu contează decât Cutia Milei. Dar degeaba omul face o ofrandă, dacă în inima lui nu bate Dumnezeu.
Pentru Eminescu DUMNEZEU = EU, cum scrie în FRAGMENTARIUM, prin Eu înțelegând Sufletul universal. Dar poetul ne oferă și acestă explicație: „Fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea”. Și tot în FRAGMENTARIUM avem această splendidă imagine a lumii, devenită un citat popular: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.
Dar actualii stâlpi ai bisericii, cu patriarhul Daniel în frunte, îl citează pe Eminescu mereu cu expresia că biserica este „maica spirituală a neamului românesc”, numai că ei scot această expresie din context. Fraza în care ea apare este aceasta:
„Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”.
Așadar, e vorba de biserica din timpul unui domnitor luminat, ctitor al celor mai multe biserici românești (46), mai multe decât cele ridicate de Ștefan cel Mare (45), căruia îi asociază un sfânt cărturar, nu de biserica ajunsă în „mâna tagmei patriotice”, când credința simplă e înlocuită de un materialism brutal, anunțând invazia unui colaps cultural care lovește din plin civilizația creștină.
Eminescu a fost un mare cărturar, un mare creștin. Concepția lui despre dumnezeire ne arată cât de profund a asimilat el scrierile Sfinților Părinți, oferit forme și expresii memorabile textelor creștine, ba oferă această icoană a iubirii, inspirată din Crezul creștin:
Două inimi când se-mbină,
Când cufund pe tu cu eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu.
Sigur, sub influența gândirii lui Schopenhauer, Eminescu a versificat multe dintre ideile filosofului german. Una dintre aceste roade se află în poezia DEMONISM, neterminară, nepublicată, unde Eminescu ne apare ca întruchiparea fatalismului absolut. Apare aici o imagine a ceea ce înseamnă „negația voinței de a trăi”, cum definea Nietzsche „creştinismul erijat în religie”.
Eminescu a fost un spirit peste timp. De aceea, am spus nu o dată că Eminescu e chemat să ne judece și să ne mântuie. Oricum, ca spirit tutelar, el ne veghează, fie că vrem, fie că nu vrem.
Și e greu să ignori actualitatea unor astfel de gânduri, despre o țară fără morală: „Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea”.
Ce clarviziune: Americă dunăreană, lipsită de cod moral! Nu vi se pare că Eminescu trăiește și azi, că e viu, printre noi?!
Grid Modorcea, Dr. în arte
