Pentru Festivalul „George Enescu”, Vladimir Jurowski este o mană cerească. Nu-mi vine să cred că după „era Holender”, care ne-a adus atâtea suferințe, a venit acest miracol. Vorba lui Beethoven, „din suferință spre bucurie”. Holender nu-l înțelegea și nu-l iubea pe Enescu, deși era născut în România. Jurowski, îl înțelege și îl cântă ca nimeni altul pe Enescu, deși este născut în Rusia.
Am mai explicat acest paradox, că muzica rusă nu ține de nici un sistem, la fel interpreții ei, care sunt la fel de geniali ca și compozitorii ruși. În anii dictaturii nu înțelegeam de ce confundam literatura rusă sau muzica rusă cu sistemul bolșevic. Acum e libertate, ne-am americanizat, dar la Festivalul „Enescu” vioara întâi sunt, ca și la primele ediții, tot compozitorii și muzicienii ruși. Și sunt miraculoși! Nici nu-mi vine să cred că festivalul e invadat de geniul slav, că are această ștachetă înaltă, muzica și interpreții ruși. Am ascultat minuni realizate de ei, marii lor compozitori au fost în prim plan, Ceaikovski, Rahmaninov, Prokofiev, Rimski-Korsakov, Mussorgsky, Șostakovici. Mari fenomene! Programul lui London Symphony Orchestra a fost exclusiv rusesc, Filarmonica din Berlin a cântat Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, Orchestra din Dresda pe Rahmaninov, va urma Filarmonica din Oslo cu Ceaikovski, iar festivalul va fi încheiat de faimoasa Royal Concertgebouw Orchestra, tot cu Ceaikovski, așadar, toate națiunile îi cântă pe ruși. Iar rușii se cântă pe ei cum nu o mai face nimeni. Cum a făcut Orchestra Academică, la al doilea concert, când a cântat Simfonia „Mnafred” de Ceaikovski, dirijor Gabriel Bebeșelea. Și cum o va dovedi și Filarmonica din Petersburg, nu ne îndoim, care va cânta Șostakovici.
Și tot ei, rușii, l-au interpretat genial pe Enescu. Nu uit gestul violoncelistului Alexander Kniazev, care, după ce a interpretat Sonata nr. 2 pentru violoncel și pian de Enescu, a ridicat partitura de pe stativ și a sărutat-o. Sau gestul lui Jurovski, care, după fantastica interpretare a Simfoniei cu cor, așa cum am arătat, cu Orchestra Radiodifuziunii din Berlin, al cărei dirijor principal este, a înălțat partitura lui Enescu spre cer.
Dar a venit și o altă seară magică, de neuitat, uluitoare, când tot Jurowski a câtat Simfonia a II-a de Enescu cu Orchestra Academică de Stat „Evgeny Svetlanov”, pe care o conduce ca dirijor principal. A fost cel mai rar prilej să văd la lucru miracolul enescian. Ascult această simfonie din tinerețe, am ascultat-o de zeci de ori, în special înregistrarea lui George Georgescu cu Filarmonica „George Enescu”. Am și acum discul. Credeam că știu pe de rost această simfonie. Dar Jurowski și orchestra rusă mi-au revelat o nouă dimensiune, de fapt, mi-au confirmat și întărit opinia veche, că muzica lui Enescu este unică, nu seamănă cu a nici unui alt compozitor al lumii.
Suntem mereu înclinați, în analizele pe care le operăm, să facem asociații. Dar tocmai ascultasem Ceaikovski la Ateneu cu alt rus, Maxim Vingerov, la pupitrul Filarmonicii din Monte-Carlo, Simfonia nr. 6, „Patetica”, iar la Sala Palatului Șostakovici, Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră. Din nou mi s-a confirmat opinia că rușii au vocația marșurilor. Ei văd marșuri peste tot. Până și Ceaikovski, în atât de viziuala sa simfonie, soră cu Lacul lebedelor, mărșăluiește și e plin de triumfalism. La fel Șostakovici, deși concerrul de pian i-a fost dedicat fiului său și are o altă patină, dar în Simfonia nr. 6, cântată în Festival de London Symphony, se dezlănțuie revoluționar și triumfalist. Marșuri, cazacioc și suflet slav cât cuprinde (ca la Rahmaninov).
Ei bine, Enescu nu are nimic din aceste calități. El nu seamănă cu nici un compozitor rus. Poate că seamănă atunci cu Ravel și Debussy, prietenii săi parisieni? Nicidecum. Însuși Enescu a respins influența școlii franceze. Poate cu „cei trei B”, Bach, Beethoven și Brahms? I-a admirat, i-a asimitat, dar i-a depășit, nici cu ei nu seamănă. Seamănă cu el însuși, cu iuțirea de sine, cu vizionarismul său misitc, cu modul lui propriu de a compune și de a reflecta lumea.
Indiscutabil, există o mare unitate între Simfonia a II-a, scrisă înainte de primul război mondial, Vox Maris și opera Oedipe.
Nu o dată am apropiat muzica sa de stilul wagnerian, de melodia infinită. Dar aș apropia-o mai degrabă de spațiul indefinit ondulat, cum numea Blaga spațiul mioritic. Acest concept a fost demonetizat, dar el trebuie reabilitat. Spațiul mioritic nu este ceva bucolic, care ar declanșa o viziune strict pastorală, el are vitalitate și forța adâncurilor. Simfonia a II-a ne duce cu gândul la Vox Maris, la imaginea mării, a valurilor infinite, care se nasc și se sparg aproape concomitent. Simfonia a II-a ne arată că Enescu este cu totul distinct față de ceilalți compozitori ai lumii. Tot ce se leagă, se dezleagă, e ca o magmă freatică, o imagine sonoră fragmentară, ca un bulgăre pe care îl arunci și se fărâmițează, în care nu există contrastele clasice și eterne, ale luminii și întunericului, nu există bătălia dintre forțele binelui și răului, nu există jocul forissimo și pianissimo, nici alternanțe mahleriene.
Nici un clișeu al muzicii clasice nu poate fi găsit aici. Geniul lui Enescu, am mai spus-o, stă deasupra de bine și rău, muzica lui e o slujitoare a Ideii platonice, care depășește contingentul. Și cum se petrece acest lucru? Prin destrămarea oricărei încercări de a crea o frază muzicală recognoscibilă. Tot ce se înnoadă, se deznoadă, aproape concomitent. Enescu este de o inventivitate rară, îl bate la acest capitol și pe Gustav Mahler. Ceea ce leagă viorile, dezleagă timpanele, ceea ce naște percuția, ucide bașii, căci nu există un dialog între instrumente, deși mereu se încearcă acest dialog, ca imediat el să fie destrămat, fărâmițat într-o mare vălurită de sunete. Nimic nu poți anticipa. Nu este nimic previzibil, toate nucleele sonore se nasc și se sting, fără să existe o melodie concertă.
Ce melodii în „Patetica” lui Ceaikovski! Ce melodii la Rahmaninov și alți compozitori ai lumii cântați în Festival! Dar Enescu creează o supraarmonie depășind armoniile obișnuite, chiar și pe Strauss, cu care a fost asemănat. Mai degrabă îl asemănăm cu efulgurațiile folclorice din etosul popular. Cu o țesătură magică, din fire încrucișate. Te duce pe un drum și te întoarce pe altul în același timp. Deși structurată aproape claisc, cu un început sub formă de sonată, cu unele teme ciclice, simfonia lui Enescu este total atipică. NU are asemănare. E ca un hibrid, ca o magmă generatoare de cosmos. Încă nu s-a născut cosmosul, nu a apărut acel Big Bang, e înainte de nașterea lui. E o muzică magică, iar solicitatea instrumentiștilor totală.
Vladimir Jurowski, un dirijor impecabil, elegant și atent la orice nuanță, un desăvărșit profesionist, cu muzica în sânge, din matricea familială, la sfârșit, după reprizele de aplauze, a indicat toți suflătorii, toți percuționiștii, bașii, harfele, violonceii, grupul de viori și de viole. Simfonia a pus în mișcare specială pe fiecare instrumentist. Ea are ceva cu totul original, partituri aparte pentru vioara I și viola I. Ca un fel de cadență a marii simfonii, ca un fel de concert pentru vioară/violă și orchestră. Și această modalitate poate fi regăsită în Preludiul la unison din Suita I, o altă inovație enesciană epocală. Dacă nu ar fi magia nunațelor oferite de instrumente, marile erupții ale tobelor, fandările suflătorilor (grupul de cornuri), un joc sonor dens și strălucitor, care mereu te urcă spre lumină, ca personajul Oedipe, ai putea spune că toată lucrarea este o simfonie la unison, de parcă ai auzi o singură voce celestă, care îți vorbește, dar pe care nu o auzi decât dacă lăuntrul tău privește spre cer.
Grid Modorcea, Dr. în arte
