Barcelona este unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. I-am cunoscut bine frumusețea, am vizitat orașul de câteva ori, admirâdu-i arta religioasă, superbele grădini, atmosfera marina și culturală, fantasticele muzee, fenomentala biblioteca a Cataloniei, bogăția creată de marii navigatori, un miracol al Spaniei și al lumii. Este orașul lui Antoni Gaudi, creatorul faimoasei biserici Sagrada Familia, este orașul lui Juan Miró și al lui Picasso. Nu departe, spre Costa Brava, este și muzeul Dali. Totul este magnific în acest oraș rafinat, așa cum l-a perceput și Woody Allen în filmul Vicky Cristina Barcelona (2008).
Dar în filmul Biutiful (2010) al mexicanului Alejandro González Iñárritu (n. 1963), deși acțiunea este plasată în Barcelona, nu vedem nimic din frumusețea și bogăția acestui oraș, dimpotrivă, vedem o lume insalubră, un carier mizer (Santa Coloma), cu o viață mizeră, parcă suntem într-un ghetou, după cum este prezentată lumea imigranților, a chinezilor și negrilor, care trăiesc la grămadă, pe jos, într-o magheriniță, sunt sculați la 6 dimineața și trimiși la muncă. Sigur, ei fac și bișniță, trafic de droguri, vând obiecte furate, duc o viață de ocnă.
Uxbal (Javier Bardem) este personajul principal care le găsește de lucru acestor abandonați ai soartei, îi plasează la un șantier de construcții. Uxbal este, de fapt, implicat într-o serie de afaceri ilegale pentru a putea asigura celor doi copii ai săi un trai decent. Soția lui, Marambra, suferă de dedublare a personalității, prin urmare este irascibilă și labilă emoțional, are o aventură cu fratele lui Uxbal și este o mamă jalnică, motiv pentru care custodia celor doi copii a fost acordată soțului.
Însă principala sursă de venit a lui Uxbal o reprezintă introducerea ilegală în Spania a unor chinezi, care muncesc în condiții grele într-un atelier și produc obiecte de contrabandă, care sunt vândute ulterior pe piața neagră de către imigranți senegalezi. Atunci când senegalezii sunt amenințați cu deportarea, 24 de muncitori chinezi sunt victimele unui accident tragic pentru care Uxbal se simte responsabil. El îi dă toți banii câștigați unei senegaleze, căreia îi murise soțul și avea un copil mic.
Uxbal duce o viață nesigură, cu afaceri ilegale, de unde primește mereu bani, dar și dă bani. Îi dă de multe ori și soției lui, Marambra (Maricel Alvarez), care e rătăcită, duce o viață confuză, între prostituție și iubirea pentru copii și soțul ei. Sigur, certurile sunt nesfârșite, mai ales când ea începe să aibă legături sexuale cu fratele lui Uxbal, deși ea îl minte, îi spune că nu a fost la el decât ca să-i facă o frecție pe spinare. Dar atunci află că frații vor vinde mormântul tatalui lor, fiindcă o companie de construcții are nevoie de acel loc. Frații se vor umple de ani, dar Uxbal îi dă pe toți senegalezei care a rămas singură, să-și crească pruncul și care dorește să se întoarcă în țara ei de baștină. Uxbal îi găsește o cameră, îi plătește pe câteva luni înainte chiria, îi asigură pentru mult timp un acoperiș.
Dar Uxbal mai ales o calitate de samaritean, are capacitatea de a comunica cu spiritul decedaților, citește gândurile nestinse ale morților care încă nu s-au eliberat de pământ și îi ajută să treacă senini în lumea de dincolo. Uneori este plătit de rudele celor morți pentru a le ușura trecerea în lumea de dincolo. Așa este cazul unui băiat mort, căruia îi ghicește ultimele gânduri, și anume cum a furat de la tatăl lui un ceas, gând pe care i-l spune bătrânului tată, în pofida revoltei mamei, pentru că l-a făcut hoț pe fiul ei, dar tatăl băiatului știe că așa este și, pentru faptul că a spus adevărul, el îl va plăti bine pe Uxbal. Uxbal este invitat și la alți morți să-i ajute să plece, să le călătorească sufletele în pace. Le pune mâna pe frunte și aude ce mai au ei de spus!
Uxbal este ca un samaritean pentru această lume de getto, rătăcită, fără orizont, o lume abandonată, urmărită doar de poliție. E singura secvență când ieșim din getto și Iñárritu ne arată un colț din celebra La Rambla, bulevardul principal al Bracelonei, unde vedem cum poliția îi hăituiește pe negri și pe alți imiganși care fac aici speculă. Uxbal va sări aici în apărarea unui negru, este arestat, dar scos din închisoare pe cauțiune de către fratele său.
Ca și cum toată această lume nebună, marginală, subumană, nu era o imagine suficient de neagră, care ne amintește izbitor de filmele neorealismului italian, de filmele lui De Sica și Fellini, actrița Maricel Alvarez este absolut felliniană. Viziunea samariteană este însă tragică, fiindcă personajul principal, Uxbal, este atins de cancer, face chimioterapie, și va muri.
Filmul se poate concentra ca story, fiind povestea celor câteva luni pe care Uxbal le mai are de trăit. El se luptă cu boala, arată că mai e în putere, dar treptat/treptat puterile îi slăbesc, fapt care e observant de cei din jur, inclusiv de fetița lui. Relațiile familiare sunt de o frumuețte umană deosebită și ele se consumă mai ales în jurul mesei, unde sărăcia este camuflată de umor. Uxbal are grijă de educația copiilor, îi duce la școală, caută să le fie și ca o mamă, deși adevărata mamă mereu intră în casă, în viața lor, iar Uxbal o acceptă și pare să o ierte, el este bun și cu ea, deși l-a trădat mereu. Nu este o familie atât de dezmembrată cum o arată datele, fiindcă sudurile umane există. Nu totul este pierdut. Dar moarea nu mai are răbdare și Uxbal moare, cu imaginea pădurii, iarna, unde copiii visau ca el să-i ducă, în lumea albă a zăpezii, exact contrară lumii cenușii, insalubre, în care ei trăiesc.
Deși produs în Spania, filmul lui Iñárritu pare inspirat din suburbiile marilor orașe sud-americane, oricum, redă o imagine a marilor metropole ale lumii, în special din lumea a treia. Sordid pe dinafară, dar plin de umanitate în interior, în lumea personajelor, o lume desigur latină, de aceea asemănarea cu neorealismul italian este puternică.
Filmul a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, dar și pentru cel mai bun actor (Javier Bardem), care a obținuit și premiul la Cannes și la alte zeci de festivaluri. Bardem este actorul preferat al lui Almodovar, ca și Penelope Cruz, soția sa, dar cariera lui depășește de mult granițele Spaniei. Putem spune că a devenit chiar un actor hollywoodian. În Mexic, Biutiful a luat zeci de premii. De altfel, Iñárritu este cel mai premiat regizor al Mexicului. Este primul regizor Mexican care a fost nominalizat la premiul Oscar ca regizor, după aceea a luat acest premiu la Cannes. Iar ultimele sale șase filme au obținut mari succese internaționale, inclusiv multe premii și nominalizări la Oscar: Amores Perros (2000), 21 Grams (2003), Babel (2006), Biutiful (2010), Birdman (2014) și The Revenant (2015).
Sigur, biutiful pare să aibă aici un rol ironic, deși Uxbal îl pronunță așa când îl învață pe băiatul său, Mateo, să citească. Așa spun spaniolii la beautiful / frumos.
Există în această lume de getto o frumusețe umană de dincolo de viața insalubră, o frumusețe superstițială, dată de credința că viața nu se termină odată cu moartea, că omul va continua să trăiască și dincolo, într-o a doua viață. Această credință este o certitudine absolută, așa cum reiese din sedințele pe care Uxbal le are cu Bea, o prezicătoare. Moartea este primită cu împăcare sau cu o oarecare resemnare, dar nu cu spaimă. Uxbal nu dorește decât ca Anne, fata lui, să-l privească în ochi și să-i spună că nu-l va uita.
Grid Modorcea, Dr. în arte
