Darren Aronofsky este considerat copilul-minune al filmului american, fiindcă tot ce-a făcut, e original, avangardist, dar nu în sensul teribilist, ci al substanței novatoare. Toate temele pe care le-a atacat sunt vizionare, priviri noi, cum este și privirea din „Black Swan” (2010), pe care l-am revăzut recent și mi-a trezit interpretări noi, pe care doresc să le comunic și altora. În fond, mulți creatori se pot vedea în personajul jucat de Natalie Portman (Nina), dar mai ales în cel creat de Mila Kunis (Lilly), fiindcă cele două actrițe sunt ca fețele medaliei, una întruchipează Lebăda Albă, cealaltă Lebăda Neagră. De fapt, una este dublura celeilalte. O entitate cu două fețe, ca Ianus.
Acțiunea este plasată în lumea baletului din New York, redată vizionar ca o pânză de păianjen, ca o plasă de intrigi, având ca țel bătălia pentru rolul principal, o bătălie competitivă, desigur, dar cu atacuri colaterale.
Darren are ideea să gândească spațiul filmic ca un labirint în care o aruncă pe Nina, pe care o vedem mereu alergând. Acest spațiu este, de fapt, psihicul ei, prin care călătorește ca printr-un tunel și vrea să găsească soluția, ieșirea. Totul se complică atunci când apare concurența: noua dansatoare, Lilly. Lilly îi intuiește slăbiciunea, ca și coregraful Thomas: complexul sexual.
Nina duce o viață neprihănită, e concentrată numai pe munca ei, își dedică tot timpul dansului, vrea să devină „înfricoșător de perfectă”. Ea arată ca o balerină perfectă, complet consumată de dans. Locuiește cu mama ei, Erica, fostă balerină, care sprijină cu zel ambiția profesională a fiicei sale. Când directorul artistic Thomas Leroy (Vincent Cassel) decide s-o înlocuiască pe prim-balerina Beth (Winona Ryder) pentru producția de deschidere a noii stagiuni, „Lacul lebedelor”, Nina este prima alegere. Dar Nina o are concurentă, cum am spus, pe nouă dansatoare, Lilly (Kunis), care îl impresionează, de asemenea, pe Leroy. „Lacul lebedelor” necesită o dansatoare complexă, care o poate întruchipa atât pe Lebăda Albă, cea plină de grație și inocență, cât și pe Lebăda Neagră, care reprezintă viclenia și senzualitatea, perversiunea sexuală. Nina e perfectă pentru rolul Lebedei Albe, însă Lilly este personificarea Lebedei Negre. În timp ce aceste tinere dansatoare își extind rivalitatea într-o prietenie bolnăvicioasă, Nina începe să-și descopere partea întunecată, cu o inconștiență care amenință s-o distrugă.
Ce poate face Darren din clasica legendă a fetei transformate în lebădă, este ceva năucitor! Ideea de bază este că lebăda nu poate reveni la condiția ei umană decât prin dragoste. Iar imposibilitatea de a iubi duce la moarte.
Pe de altă parte, este vorba aici despre condiția artistului. Avem o ars poetica. Artistul, ca să-și împlinească vocația, să ajugă la suprema performanță, cu fiecare pas se sinucide, așa cum Nina se sinucide în final la propriu, ajungând să spună că totul a fost „perfect”. Își dă sufletul cu chipul fericit al împlinirii. Apogeul creației a fost atins în moarte.
Cele două lebede sunt întutotul complementare, Nina este frigidă, trăiește un complex erotic, pe când Lilly este arzoaică, de o pervesiune absolută, capabilă de a o vrăji complet pe Nina, care intră fără să știe în malaxorul ei erotic și fatal. Lilly trăiește periculos, se droghează, ia tot felul de pastile, pe care i le administrează și Ninei, care ajunge la halucinații.
Darren Aronofsky se joacă teribil cu aceste halucinații, atât de rafinat, încât granița dintre real și imaginar dispare, Nina nu mai știe dacă a avut un vis erotic cu Lilly sau dacă scena lor de amor a fost aievea. Însăși uciderea lui Lilly este o halucinație, fiindcă Nina o ucide cu un ciob din oglinda spartă, îi târăște cadavrul în debara, vede sângele cum se scurge pe sub ușă, dar când cineva bate la intrare, și îi deschide, e Lilly, care o felicită pentru cum a interpretat primul act. De fapt, ciobul de sticlă și-l introdusese sieși în pântec. Pata de sânge se va vedea și în spectacol, în ultima scenă, scena sinuciderii, care devine reală.
Filmul „Black Swan” era o perfectă ilustrație a teoriei foarte actuale legate de hărțuirea sexuală. Seria se deschide cu „Disclosure” (1994), filmul lui Barry Levinson, cu Michael Douglas și Demi Moore în rolurile principale. Aici este un caz de abuz de putere, fiindcă un bărbat este hărțuit sexual de șefa lui. Dar drama Ninei este cauzată de frigiditate, de faptul că nu a cunoscut și nu cunoaște dragostea, de aceea și încercările lui Thomas, coregraful, de a o seduce, dau greș. Însă el o intuiește perfect și-i recomanda să se masturbeze. Ceea ce ea și face, deși o face speriat, crispat, fiindcă mama ei o spionează continuu. O și vede la un moment dat ca pe o zgripțuroaică, pe care, în scena care precede amorul lesby cu Lilly, vrea s-o ucidă. Nina crede că mama ei, care fusese și ea balerină, dar o balerină ratată, fiindcă nu a avut nici un rol principal în carieră, o urăște, o invidiază. La fel ca și Beth, jucată teribil de Winona Ryder, o fostă mare solistă pe care Nina o înlocuiește, deși ea încă mai putea dansa, dovadă scena când Beth își zdrobeștre fața cu pila de unghii, atunci când Nina i-o restituie (ea ocupase în teatru cabina lui Beth și moștenise toate obiectele ei).
Dorren a filmat foarte strâns totul, cu cadre scurte, într-un montaj rapid, uneori după tehnica videocipului, folosindu-se și de efecte speciale. A marșat foarte mult pe prim-planuri și detalii, pe rănile de la picioare, mâini și spate, pe sânge, creând o atmosferă de film horror, amintind de genul film noir, prin cultivarea unui permanent clarobscur, redat prin spații labirintice. Nina merge parcă fără oprire printr-un tunel fără ieșire. Obsesia ei pentru perfecțiuhne, pentru a nu i se lua rolul, fiindcă Lilly este anunțată ca dublură și chiar ca solistă, când, în preziua spectacolului, mama Ninei telefonează că fata ei nu poate veni la teatru, la premieră, căci după halucianția din metro, când vede un bătrân făcându-i semne perverse, Nina a intrat într-un somn profund, iar mama ei n-a mai trezit-o, ca de obicei. Abia în ultimul moment Nina se trezește și aleargă la teatru, prinde premiera, când nimeni nu se mai aștepta.
Această goană după rolul principal, după performanță, este dublată de obsesia pentru sex, care devine persoanjul principal. Sexul planează asupra condiției artistei de a se realiza. În funcție de felul cum își rezolvă ea probelmele erotice, își rezolvă și starea personajului, condiția lui fizică, pentru care lucrează non-stop.
Semnificativă este scena când Nina rămâne să repete până târziu și i se stinge lumina, caută să o aprindă, strigă, caută în teatru pe cineva priceput, dar nimerește într-o cameră unde vede o scenă de sex foarte pasoional între Thomas și Lilly. Această scenă iar o tulbură, o înnebunește, nebunie care se transmite întregului film, care este, în fond, o proiecție vizuală a străilor psihice ale Ninei. Un film al unei psihologii morbide care își caută la disperare evadarea, salvarea în viața normală, în ceea ce Lilly numește relax. Mereu îi spune Ninei să nu mai fie așa crispată, să se relaxeze.
Cu un cuvânt, un adevărat film psihedelic. Dar mai poate fi considerat și un film despre halucinația pervesiunii sexuale. Presa americană îl prezintă ca pe un thriller psihologic. Poate fiindcă a avut un succes de casă neobișnuit pentru condiția de elitist a lui Aronofsky, ale cărui filme nu sunt în topurile box-office, precum „Noah” (2014), o mare parabolă post-apocaliptică, dar fără aderență la publicul larg.
Grid Modorcea, Dr. în arte
