Am revăzut de câteva ori filmul lui Martin Scorsese Aviatorul (2004), inspirat de cazul faimosului magnat Howard Hughes, realizator de filme, constructor de avioane, mare bogătaș, și m-am mirat de fiecare dată cum de Leonardo DiCaprio nu a luat premiul Oscar! A fost doar nominalizat. Filmul a fost nominalizat la 11 categorii și a obținut doar 5 premii Oscar, pentru decor, costume, montaj, pentru Cate Blanchett, în rolul lui Catharine Hepburn, așa cum Kate Beckinsale o reînvie excelent pe Ava Gardner, dar nu a fost nici măcar nominalizată, și, mai ales, un meritat Oscar pentru imagine, pentru operatorul Robert Richardson, faimos artist, colaborator constant al lui Scorsese (vezi și Hugo), ca și al lui Tarantino (vezi Kill Bill), un formidabil creator de atmosferă, care ne oferă o lecție de plastică, mai ales în zona interioarelor și a filmului în film.
Leonardo DiCaprio face un rol greu de uitat, superior prestației din filmul lui Alejandro Gonzáles Iñárritu The Revenant (2015), care i-a adus, în sfârșit, Oscarul, deși ar fi putut să-l obțină lejer pentru rolurile anterioare, inclusiv pentru cel din Titanic, dar mai ales pentru acest rol fabulos din Aviatorul. Aici joacă un personaj foarte complex, care evoluează la limita nebuniei. Bola de care a suferit Hughes se numește obsessive-compulsive disorder (OCD). Dar care se manifestă în anumite faze, căci mai tot timpul el este rațional, stăpân pe el, foarte lucid și mai ales foarte logic. Pasiunea ardentă pentru o idee se împletește cu o logică de fier. Această logică îi aduce victoria și în procesul final cu o comisie guvernamentală, dar și în tot ce face. Când vrea să obțină ceva, are o logică a șantajului colosală, îl bagă pe adversar în corzi, din care nu mai poate să iasă decât jucând așa cum vrea Howard. Numai femeile sunt cele care îl domină. Și Caty și Ava sunt ca niște buldozere, care îl năucesc cu tăvălugul lor de replici, cărora el nu le rezistă. Până la un punct, Howard este cinstit, dar suspiciunea îl face să se înarameze și cu mijloace necinstite, cum ar fi instalarea de microfoane în casă la Ava, ca s-o spioneze, să afle tot ce face și cu cine îl mai înșeală. El le dăruiește iubitelor sale bijuterii de mare preț, însă ele îl sfidează, zic că nu sunt de vânzare! Relațiile dintre Howard și actrițele pe care le dorește, amintește de Hollywood Babilon, de atmosfera bazată pe hărțuire sexuală, care, în culisele filmului, a dus de atâtea ori la crimă. Sigur, pasiunea pentru avioane este, în caul lui Howard, mai mare decât pasiunea pentru femei.
Ambiția lui de a face filme cum nu s-a mai făcut, de a inventa filmul sonor, apoi de a construi cele mai performante avioane, spre a le folosi pentru trecerea Atlanticului și pentru armata SUA, precum faimosul „Hercules”, cel mai mare avion care s-a construit vreodată, seamănă cu paranoia, pentru mulți, dar chiar și pentru el. Scăpat ca prin miracol dintr-un accident aviatic, pilotarea unui avion de încercare, un nou prototip, care se prăbușește peste case, Howard va începe să aibă viziuni și coșmaruri, să vorbească de unul singur, ba să fie așa de obsedat de microbi – și așa înainte se spăla până l-a sângerare după ce dădea mâna cu cineva! – încât se izolează într-o cameră, își arde toate hainele, stă numai în pielea goală, rupe orice contact cu exteriorul, comunică doar prin ușă, situație din care iese numai atunci când e nevoit să se prezinte în fața Comisiei guvenamentale care ancheta afacerea lui finaciară, faptul că a prmit de la guvern 58 de milioane de dolari și nu a furnizat armatei nici un avion de luptă. Ce a făcut cu banii dați în prin război mondial? Haward dovedește că la mijloc era numai intersul concurenței, al companiei PAN AM, care voia să-l distrugă, fiindcă el a refuzat să-i vândă compania. PAN AA voia să aibă exclusivitate în zborurile peste ocean. Dar după proces, când Hughes demolează întrebările Comisiei, arătând că și alte companii au beneficiat de sume triple decât el, dar nu sunt anchetate, șeful PAN AM, jucat de Alec Baldwin, acceptă ca să-și împartă zborurile cu compania lui Hughes. Și Hughes este stăpânit de o altă nebunie, viitorul aviatic, avionul cu reacție. Așa se termină acest film inspirat din prima parte a vieții lui Haward Huges, care, în final, va sfârși în izolare. A doua parte a filmului nu s-a făcut.
Aviatorul este bazat pe un scenariu scris de John Logan după volumul non-ficțional Howard Hughes: The Secret Life de Charles Higham, care descrie viața lui Hughes în perioada 1927-1947, când se afirmă ca pionier al aviației americane și ca regizor al faimosului film Hell’s Angels / Îngerii iadului (1930), în care reconstituie o bătălie aviatică în regim real. Producția a fost mai infernală decât fimul. Hughes s-a implicat și în producția primului film sonor, The Jazz Singer (1927). Dar după megalomania cinematografică, s-a aventurat în altă pasiune, construcția de avioane nemaivăzute.
Aviatorul este o lecție de cinema. Martin Scorsese, poate cel mai mare profesionist al filmului mondial, un savant al exploatării limbajului cinematografic, folosește toate tehnicile trecute și viitoare ale filmului, realizând aici o adevărată ars poetica. În afara disputei pe teme aviatice, filmul estre inspirat din viața Hollywoodului, Howard Hughes începând ca prodăcător de film, ca regizor cu Hell’s Angels, fiind apoi amantul a două faimoase actițe, Catharine Hepburn și Ava Gardner, dar având în Beverly Hills și o casă de toleranță, cu fetele pe care le dorea. Parcă l-ar fi avut model pe regele Henric al VIII-lea al Angliei. Dovadă că o mare parte din film se petrece în culisele hollywoodine, ale platourilor de cinema, într-un clarobscur cinematografic, cu multe secvențe în care proiecțiile de filme și studourile, ca și invazia de ecrane, sunt permanente. Filmul în film este limba lui. Apar mari staruri ale epocii, precum Errol Flynn, jucat de Jude Law, Jean Harlow, cu supriza Gwen Stefani, sau Faith Domergue, interpretată de Kelli Garner, așa cum fiacare apariție este memorabilă, roluri secundare mai relizând și alți actori de marcă, precum Ian Holm, John C. Reilly, Matt Ross, Willem Defoe sau Alan Alda.
Martin Scorsese este singurul cineast american care e obsedat, aș spune, de condiția artei filmului. Profesiunea sa de credință se îmbină cu realizarea unui veritabil cod al filmului, ars filmica, așa cum vedem în alt mare film al acestui demers creator, Hugo (2011), care este chiar o istorie a cinematografului, pe un subiect inspirat din viața lui Georges Méliès, inventatorul regiei magice.
Aș spune chiar că Aviatorul trasează o linie de demarcație în istoria filmului. Când Catharine Hepburn îl invită pe Haward acasă, să-l cunoacă familia sa, are loc la masă o discuție foarte aprinsă. La un monent dat, mama ei îi spune lui Haward, de ce să mai faci filme realiste când s-a inventat fotografia și poți face fotografii? Filmul nu trebuie să imite viața, el trebuie să creeze un firesc de gradul doi. El trebuie să declanșeze în mintea spectatorului o poveste bis, cum spunea D.I.Suchianu.
De această idee sunt conștienți toți cineaștii americani. Filmele lor așa-zis realiste sunt la limta crazy. Mai ales comediile. Nimic nu mai este normal. Americnii au impus un stil care doar dă iluzia realității, dar filmele lor sunt o realitate paralelă. Adică se exagerează, iar pesonajele sunt nebune. Totul e la limita nebuniei. Cine nu e nebun? Filmele lui Woody Allen sunt model de exagerare sofisticată. Și ce film nu are această doză crazy? Inclusiv serialele polițiste, de la filmele cu Mel Gibson și Bruce Willis la cele cu Tom Cruise și Matt Damon. Deja s-a creat un limbaj nou, s-au îmbinat povești foarte sofisticate cu personaje având psihicul întins la maxim. Robert de Niro îl exagerează la culme pe Al Capone, iar Brad Pitt și Angelina Jolie fac în Mr. & Mrs. Smith o lecție de violență în sine, ca și Tarantino în filmele lui, începând cu Pulp Fiction. Exagerarea din estetica lui Caragiale a căpătat în film o notă cu precădere, cum ar spune G. Călinescu. Nu mai există parcă nici un secret. Totul a devenit o poză, un meșteșug de a fi mereu de-andoaselea. Nimic nu mai este normal. Deja acest stil a ajuns un clișeu, toate presonajele trebuie să fie schizo, în afara realității, să facă parte din realitatea paralelă a fimului. Nimic nu mai este ca în viață.
Deja exagerarea ca o comportare normală a devenit o saturație. E la un prag de a crea o realitate contrafăcută. Filmul american se află aici, la acest nivel de exercițiu sau de experiment psihic. A ajuns să creeze o presiune mondială, care sufocă toate cinematografiile naționale. Nici școlile clasice, foarte originale, precum școala italiană sau suedeză, nu mai pot face față acestui limbaj, toți l-au preluat, toți îl imită.
Raționalul a pus stăpânire pe această artă magică. Exagerarea a devenit o lecție a firescului încât ne și mirăm de ce viața nu este ca în Forrest Gump, modelul firescului de gradul doi.
Încă nu știm ce ne rezervă viitorul, dar uriașa industire americană de film ni-l va arăta cât de curând, poate la următoarea Gală Oscar.
Grid Modorcea, Dr. în arte
