E în plină desfășurare marele chiolhan din Postul Crăciunului, la creștinii români, care dau buluc în Piața Costituției să se îndoape cu friptane, cârnați, ciolan cu fasole, sarmale, jumări, frigărui de ficați, ciorbă de potroace, pârjoale, murături, șunci, șorici, să bea tărie de toate soiurile, să se distreze, să-i audă pe țambaliști cum mai cântă o manea și tot așa!
Am trecut pe acolo să arunc o privire, să văd dacă e ceva schimbat față de ceilalți ani (Târgul de Crăciun, opera Primăriei, se află la a XIII-a ediție). Nimic. Ba chiar din broșura cu programul târgului, am citit că formațiile de muzică populară și ușoară, ca și soliștii, sunt neschimbate, cu câteva lipsuri notabile, ca Gheorghe Zamfir. Poate că marele naist a refuzat să mai participe la bairam, așa cum mi-e greu să apreciez un astfel de eveniment și fără Adrian Naidin, Maria Răducanu, Emy Drăgoi sau Marius Mihalache.
Probabil că primarihoții nici n-au auzit de ei, așa cum n-a auzit un tânăr student de la Facultatea de ziaristică, aflat în misiune, care s-a apropiat timid de mine și mi-a spus că se află într-o situație limită, îl dă afară din facultate dacă nu face un interviu bun să treacă clasa. Ciudată mărturisirea lui. Tânăr ziarist, viitor diriguitor de opinie!? I-am spus că sunt de acord să-i dau acest interviu, dacă știe cum îi spune poporul lui Iohannis? A dat din umeri, nu știa. Păi uite-te în jur, ce vezi? I-am arătat grătarele și plitele cum sfâriau. Nu vezi, i-am sugerat, uite, toți se ghiftuiesc. În postul Crăciunului! Ai auzit ce înseamnă chiolhan? Așa-i spune poporul lui Iohannis, Chiolhannis. A râs. Tu nu citești presa? Ce să mai vorbesc cu el? Dar i-am mai dat o șansă, i-am spus, știi că Vasilica, fosta prim-minstresă, are un helicopter, cumpărat cu bani de la buget, cu care a zburat de colo-colo în campania electorală? Nu, n-am știut, zice. Păi de ce nu faci un reportaj cu treaba asta, e mai folositor, poate țara recuperează banii de la un hoț. Nu, nu pot, mie mi-au dat de la facultate tema să fac un interviu aici, la târg.
Totuși, ca să știu cu cine vorbesc, care e ultima carte pe care ai cumpărat-o dintr-o librărie? Cică a luat o carte de la „Târgul Cărții”, un anticartiat. Ce carte? Despre Bulă. Cu bancuri, în care se spune că el, Bulă, e noul președinte al României. Și a dus mâna la gură. S-a rușinat. Ăsta e un semn bun. Și cu cât ai cumpărat-o? Cu 50 de bani!, zice. Sunt acolo carți de bibliotecă, antici, clasici, cu 50 de bani bucata! Îi zice „anticariat cu plata pe loc”. Adică cu bătaia de joc pe loc! Vinde Shakespeare și Aristofan cu 50 de bani!
E ca în bancul cu țăranul ajuns parlamentar care s-a dus la o librărie să cumpere cărți, să-i facă un cadou grozav soției sale de sărbători. Și zice: Daț-mi 5 kilograme de cărți! Însă vânzătoarea îi răspunde: Dar cărțile nu se vând la kilogram. Nu?!, se miră papamentarul. Atunci dați-mi 5 litri!
Da, e adevărată întâmplarea asta, face tânărul cu bucata, fiindcă nimeni nu mai citește la noi. Cărțile au ajuns nefolositoare, mai ceva decât fierul vechi sau decât cârpele. Toți vor bani, nu cărți. Nu ți se pare ciudată această împărțire, i-am spus, între bani și cărți? O lume a banului și o lume a cărții. Da, dar și lumea cărții cere bani, e și ea dependentă de chiolhăneală. Trebuie să renunți la umflatul mațelor, ca să cumperi cărți. Ce să mai spun de costul tipăriturii! Dar dacă lumea nu mai are nevoie de cărți, o să dispară și autorii lor, scriitorii. Poate nu se va întâmpla o nenorocire ca asta, dar, oricum, la Târgul de Crăciun, unde sunt sute de tarabe cu cârnați și artizanat, nu există nici o tarabă cu cărți sau măcar o stinghie, un raft!
Și atunci tânărul reporter s-a luminat și mi-a pus o întrebare de trecut clasa: Ce nu vă place la acest Târg? Păi nu-mi place că mă învârt de vreo oră pe aici și nu am găsit ce caut. Ce căutați? Caut o tarabă cu mâncare de post, sarmale de post, fasole de post, dar mai ales pește, ai văzut că se prepară pește pe undeva? Nu, nu există. Oamenii nu vin aici pentru post, să țină post, vin pentru Chiolhannis. Vezi vreo unul care se abține să nu ia vreo frigăruie cu murături sau o tocăniță de porc cu mămăliguță!? Păi dacă ar fi aici o bisericuță, ca în Maramureș, și o clopotniță sau o toacă, ar da faliment, cine ar mai cumpăra tobă, caltaboș și varză acră? Dar prețurile sunt duble, triple ca la magazine. Aici sarmaua costă 6 lei, o sută de grame de șorici, 12 lei, un pahar cu vin fiert 7 lei și tot așa. Cică e târg, e distracție, e voie bună de lux! Dacă vrei să te simți bine, dai un ban, plus serile, unde ai muzică, formațiile preferate…
Văd că ești un mesager bun al târguluui, o să să fii un mare ziarist, de care o să aibă nevoie țara în viitor, i-am spus, problema e dacă profesorii tăi sunt capabili să priceapă ce inteviu ai facut?
Nu știu ce fel de examen o fi fost la Facultatea de ziaristică, și pentru cine. Dar ce-am discutat cu reporterul din viitor, mi-a adus aminte de tinerii întâlniți la Târgul de carte „Gaudeamus”, care nu știau pentru ce au venit. După experiențele trăite numai în ultimele două săptămâni, aș împărți populația României în două categorii:
-oameni cu pretenții
-oameni fără pretenții
Marea masă sunt oameni fără pretenții, care trăiesc de azi pe mâine, sunt săraci cu duhul, pomanagii, se mulțumesc cu ce apucă, sunt păcătoșii care se descurcă, șansa este numai de partea celor care apațin de Clasa în formare, cum ar fi Cititorul de tranziție, care rezistă la agresiunea melomacilor, patibularilor, parangheliștilor și fuckyouciștilor.
Oamenii cu pretenții sunt bruma intelectualilor, a celor care au intrat într-o bibliotecă, au înțeles multe, știu unde se află România și gândul le este numai la cei care au plecat unde au văzut cu ochii, fără să le pese că acolo unde ajung vor fi robi la stăpâni străini, da, dar au satisfacția că nu se lasă jecmăniți de hoții noștri.
Oameni cu pretenții mai sunt rari în România. Ar putea fi duși la muzeu sau la grădina zoologică, dacă mai există așa ceva. Sunt, de fapt, cazuri tragice, care nu au găsit încă o soluție de evadare. Și acceptă situația. Se chinuiesc, acceptă Chiolhannul general. Păi dacă poporul se ghiftuiește în Postul Crăciunului și nu trăznește, înseamnă că e bine, înseamnă că Dumnezeu ne-a iertat păcatele!
Dar bine că s-a lăsat seara și difuzoarele ne-au acoperit glasul. Peste puține momente am intrat pe poarta raiului, cum ne cânta Ansamblul de datini și obiceiuri „Dor de la Humor” (Gura Humorului, Suceava), urmat de altă minune, „Cosăul” (de pe Valea Cosăului) din Maramureș. Deși era ziua Sfântului Nicolae, ei cântau colinde de Ajun, urau cu Plugușorul, ori ne sorcoveau cu mere și colaci, și ne semănau cu boabe de grâu, să rodim La anul și la mulți ani. Ei cântau și dansu mai ales Viflaimul într-un ritm pe care l-ar invidia și negrii din Times Square. Măștile și portul lor, dar mai ales mișcarea de horă, veneau de demult, parcă din acel enthuziasmos dionisiac. Era un contrast formidabil între ghiftuiala generală și acești artiști divini, cu vârste între 4 și 80 de ani, care reprezentau România profundă, care ne ofereau o imagine vie a ceea ce este și trebuie să fie nepieritor la poporul român.
Grid Modorcea
