După ce se căţără rapid pe aripile politichiei dâmboviţene, undeva pe la 2007, Victor Viorel fu îndrăgit rapid de plebei şi denumit „micul Titulescu”. Spune cronicarul „la o primă vedere”, deoarece degrabă făcătorul de stat Victor Viorel deveni în scurtă vreme un altfel de personagiu…
Îndrăgit de părintele venit de la Moscova, micul Titulescu se trezi brusc curtat şi luat în braţe de boierii din sfatul voievodal. Aşa se face că marele vistiernic Sârbu îi dădu degrabă fata cea mare de nevastă, nu cumva să i-o ia alt boier dinainte. Deşi fu prins de spionii tocmiţi de boier Sârbu că se întâlnea pe din dos cu o gheişă din mahalele Cetăţii lui Bucur, micul Titulescu ieşi cu capul sus, ameninţând că va da în vileag mulţimii ce anume face boier Sârbu cu cheia de la vistieria voievodală fără de ştirea domnitorului. Treptat, micul Titulescu, intitulat astfel, cu răutate şi din invidie, de către micii paharnici şi uşieri de la Curtea Domnească, se transformă într-un ghiaur autentic. „Dottore”, îi spuneau veneţienii şi florentinii, „Făţarnicule”, îi şopteau pe din spate boiernaşii mai invidioşi de la Curte, iar cei măi răi îl numeau „maimuţoi opărit” sau „pisoiaş”. Fără să ţină cont de răutăţile cârcotaşilor de la Curte, Victor Viorel ajunse să aibă încrederea sărăcimii, care vedea în el ceea ce şi-ar fi dorit fiecare dintre amărâţi să ajungă.
Deîndată ce avu cheile Palatului şi sigiliul voievodal pe mână, Victor Viorel îşi dădu arama pe faţă… Se schimbară voievozi, se schimbă şi consiliul voievodal, micul Titulescu rămase însă în funcţie, cu cheile Împărăţiei şi sigiliul pe mână. Asta până ce ultimul Vodă prinse de veste despre matrapazlâcurile lui Victor Viorel şi trimise socotitorii domneşti să-i numere galbenii. Degrabă fugi micul Titulescu pe malurile Bosforului, căutând refugiu şi adăpost la Marea Poartă. Aici îşi recăpătă renumele de „micul ghiaur”, nu graţie credinţei deosebite în Dumnezeu, de care se presupunea că dă dovadă, cât, mai ales, a necredinţei. În toate şi în toţi. Cum socotitorii lui Vodă îl pândeau la graniţele Împărăţiei, „micul ghiaur” se îmbolnăvi subit de cârcel, boală de care se chinuiau să-l scape câte cinci gheişe din harem ce făceau cu schimbul la căpătâiul bolnavului zi, şi mai ales, noapte de noapte. „Alah este mare”, ţipa cît putea, de cinci ori pe zi, Victor Viorel. Geaba se ruga boier Sârbu să-l ademenească înapoi în aşternuturile fetei mai mari. Geaba boiernaşii care îi erau credencioşi trimeteau zilnic porumbei şi emisari cu rugăminţi fierbinţi de a nu fi abandonaţi sub tăişul paloşului gâdelui tocmit de Vodă, pierind pe rând. „Micul ghiaur” mirosise pericolul şi încerca să îşi tămăduiască genunchiul poznaş cu ajutorul cadânelor din harem. Ba chiar îl îndrăgiseră başbuzucii otomani. Devenise, ca şi pe malurile Dâmboviţei, răsfăţatul supuşilor de rând. Numele i s-a preschimbat în renume, „micul ghiaur” devenind din termen de ocară unul de înaltă preţuire. Geaba făcu Vodă plângere la Înalta Poartă, reclamând că Victor Viorel nu suferă decât de prefecătorie. Geaba socotitorii domneşti demonstrară cu acte că galbenii „micului ghiaur” erau jefuiţi din vistieria ţării. Victor Viorel devenise, între timp, muezinul de care ale cărui strigări boiernaşii supuşi, ba chiar şi tata-socru, trebuiau să ţină cont, riscând altfel a fi maziliţi. Vodă atâta aştepta şi îi prezise „micului ghiaur” că o să îl facă „mare eunuc”, care riscă să rămână în istorie drept „ghiaurul fără cap”… Deja micul ghiaur” era pe cale de a deveni „micul Brâncoveanu”, mai ales că tot se prefăcea că nu pricepe vorba conform căreia „capul (a)plecat, paloşul nu-l taie”…(Va urma).
Gusti Constantin
