La capitolul muzee, cred că Frankfurt ocupă un loc foarte însemnat. Ele sunt oglinda intelectuală și sufletească a germanilor. Sunt impecabile. Modele de valori, organizare și informație. Iar construcția lor bate orice concurență, fiindcă sunt creații artistice, repere de arhitectură modernă. De altfel, acest stil artistic este împrumutat și de supermarket-uri, cum este „My Zeil”, prevăzut cu un „Express Way”, o construcție interioară aerodinamică, cu o scară rulantă de peste o sută de metri. Însăși toaleta este o imagine a puterii bancare a orașului, fiind decorată cu lingouri de aur! Nu intri într-un megamagazin, ci într-un spațiu arhitectonic cu virtuți estetice. Admiri o performanță artistică. O adevărată imagine a creației și a muncii!
La același nivel, cu adevărat uluitor, este Muzeul de Artă Modernă (MMK), aflat pe Berliner Strasse, într-o clădire care pare să concureze orice construție muzeală din lume. El este opera arhitectului vienez Hans Hollein. Poate așa ne închipuim că este Labirintul lui Dedalus, dacă ar fi un loc al luminii. Fiindcă MMK este o oază de lumină, peste tot, în toate sălile marelui labirint, lumina este captată de ferestre aeriene și de unghiurile neobișnuite ale pereților. Etajele au forma unor triunghiuri ascuțite, cu pereți suspendați, pe care îi escaladezi prin niște scări interioare, care imită zigzagurile din turnul unei cetăți. Sălile au forme geometrice, multe fiind gigantice paralelipipede sau cilindri înclinați. O rețea de tuburi suprapuse, de zone pe care le escaladezi ca un alpinist. Și operele artiștilor se află răsfirate generos, fiecare lucrare ocupnâd un spațiu de invidiat, de regulă, un tablou pe un singur perete sau o instalație într-o singură sală.
Am numărat 26 de mari artiști, pe care i-am admirat curent în marile muzee americane, în special la MoMA și Guggenheim. De pildă, nu mi-a venit să cred când am văzut ce generos spațiu au avut „numerele” (celebrele „Date paintings”) lui On Kawara, parcă au fost aduse direct din recenta retrospectivă de la Guggenheim. Uimitoare sunt și lucrările altor corifei ai artei, aclamați în America, prezenți și aici cu lucrări șocante: Joseph Beuys, Alighero Boetti, Gilbert & George, Martin Kippenberger, Li Liao, Bruce Nauman, Robert Ryman, Victoria Santa Cruz sau Cy Twombly, pe care îi întâlnesc frecvent în galeriile americane, în special la Gagosian.
Dar nu mă mir, fiindcă și artiștii germani sunt prezenți în galeriile americane, galeriștii germani, în special cei din München, Berlin sau Köln, fiind prezenți masiv, copleșitor, la Armory Show și la alte mari târguri de artă, pe care le-am prezentat sistematic cititorilor noștri. Surpriză a fost un video al lui Claude Lelouch, numit „C’etait un rendez-vous” (1976). O altă surpriză au fost și instalațiile de atitudine ale lui Cameron Rowland, expuse în vechea clădire a muzeului, care poartă numele „Zollamt”. Dar muzeul deține și opere de Andy Warhol, Roy Lichtenstein, Gerhard Richter, Barbara Klemm și alți titani ai artei moderne.
Evident, dominantă este creația artiștilor conceptualiști, așa cum am văzut și la Frankfurter Kunstverein, aflat chiar în Piața Primăriei, într-o clădire care îmbină noul cu vechiul, oferită cu generozitate la trei artiști, care practică genul Instalație. Este vorba de elvețianul Yves Netzhammer, olandezul Theo Jansen și japonezul Takayuki Todo. Instalațiile lor sunt mecanisme ingenioase, creații meșteșugărești, mecanice și electronice, care țin de o sferă a naivității, creatori de universuri ludice, având efect în ființa noastră, fiindcă ne stârnesc întrebări, mirări și gânduri utopiste. Curatorul i-a unit sub titlul „Empathische Systeme”. Astfel, Netzhammer, care a studiat arhitrectura și a obținut diploma la Zürich, și-a manifestat simțul ludic prin crearea unor personaje umanoide, asemănătoare, care sunt dependente de mecanismele care le mânuiesc, exact ca în viață, nu?! Relațiile dintre acești umanoizi sunt adesea violente, se lasă cu distrugeri, exact ca în realitate, nu? Ființa umană se află în era digitală, la vârsta unor empatii dependente de instalații tehnice.
Un adevărat Traian Vuia este Theo Jansen, creator de gigantice forme antediluviene, un fel de dinozauri scheletici, cu care vrea să zboare. El a absolvit universitatea de tehnologie din Delft și a creat o sculptură cinetică. Jansen își numește creaturile sale, care se deplaseză ca niște miriapozi, miriapozi gigant care vor să zboare, „Strandbeests”, „Umerus” și „Ordis”. Arată ca niște schelete, având culoare gălbuie. „Oasele” sunt din tuburi de plastic, dar încheieturile dintre ele sunt din oțel. Pe un perete sunt expuse desenele artistului, încărcate cu cifre și calcule, ca la o adevarată lucrare arhitecturală. Fiindcă totul este racordat la mișcare, la dornața omului de a anima aceste schelete. Formele miriapodice se află în expoziție, iar un film îl prezintă pe Jansen (n. 1948), alegând după himere, alegând pe malul mării cu operele sale, dornic să le sufle în aripi vântul. Învie, prin tehnică biomorfică, o creatură arhaică. Imaginea operei sale miriapodice prezintă un nou Don Quijote în luptă cu morile de vânt.
Dar marele succes al expoziției se datorează lui Takayuki Todo, care prezintă, în spirit pur japonez, instalația numită „Seer”, care mi-a amintit de celebrul robot inteligent „Sophia”. Humanoidul robotic al lui Todo, un cap aflat pe un soclu, într-un spațiu ca o cabină telefonică, reacționează la prezența vizitatorului din fața lui și îi execută mișcările. Descoperi că expresia noastră facial este un adevărat labirint de mișcări. Dacă te strâmbi sau înclini capul, Seer face la fel. Ai o senzație empatică totală cu această jucărie inteligentă, care e dornică de dialog, fiind as în jocul de-a gesturile. Ochii acestei ființe artificiale sunt esențiali. Prin ei, ea ne vede ce facem și ne imită. Parcă sunt magici. „Va putea un robot sau un computer să dobândească intelect sau emoții asemenea ființei umane?”, se întreabă și ne întreabă Takayuki Todo. El caută stabilirea unui limbaj arhetipal. Pentru o comunicare prin semne, probabil comunicarea cu ființele extraterestre pe care le așteptăm să ne viziteze.
Acest personaj, Seer, m-a făcut să mă gândesc la transumaniști, la cei care apelează la tehnologie pentru evoluția speciei. Am citit în revista „Vox” că s-a găsit mixul între lumea digitală și biologie. El se numește biohacking, care manipulează corpul uman, de fapt, supraperfecționează relațiile dintre creier și trup, fapt care poate duce la aflarea secretului vieții. Savanții din Silicon Valley spun că s-a născut deja primul om care va trăi 1000 de ani! Poate că Seer va funcționa mâine ca un biohaking!
*
Frankfurt-ul este orașul muzeelor, are 36 de mari muzee, printre care și Muzeul Goethe, prezentat anterior. La fel cum tot într-o corespondență anterioară am prezentat Muzeul de istorie și Museul Frumuseții. E foarte greu să cuprinzi în câteva zile atâtea muzee, chiar dacă ai o vastă experiență. În mare ajutor ne vin informațiile, care toate sunt date și în limba engleză. Aria tematică este foarte largă și generoasă, esențială, de la muzee dedicate Bibliei, icloanelor sau domurilor la cele despre arhitectură, fotografie sau caricatură. Tendința principală a muzeografilor este educația. Aproape toate muzeele au săli speciale pentru aplicații practice, în special pentru copii și tineri, care au chiar un muzeul al lor, Junges Museum. Dar și în Welt Kultur Museum, dedicat artei primitive, parcă eram în Oceania de la MET, am văzut mese la care poți desena, colora sau conlucra la propunerile foarte tentante ale muzeografilor. De la un muzeu ieși întotdeuna mai bogat, cu mai multe lecții învățate decât cele pe care le știai.
De aceea, mă opresc acum la Muzeul filmului, o dorință pe care voiam să mi-o împlinesc. Aici chiar că există o coparticipare masivă a vizitatorilor, prin cunoașterea practică a invențiilor vizuale. El seamănă mult cu Muzeul filmului din Astoria, New York, și cu cel din Muzeul Getty, Los Angeles. Au în comun aceeași atracție către spectacol, către senzațional, prin participarea vizitatorului la invențiile expuse, ca și la filmele proiectate.
Și șocul vizitatorului se petrece chiar de la Începuturile cinematografului, care se desfășoară la etajul 1, numit „Filmic Vision”. Se expun camere de luat vederi în mișcare, imagini spațiale din fotografii multiple. Evident, există primele experimente cu camera oscura, pe care a descris-o primul Platon în celebra utopie a Peșterii. Dar și egiptenii îl admirau pe zeul Ra la răsăritul soarelui, proiectat pe un perete al tempului. Ochiul uman conține o cameră obscură. S-au creat numeroase camere obscure, până la captarea imaginii sub forma fotografiei.
Este prezentat și faimosul Zoetrope (1834), un cilindru imens care, prin învârtirea lui, te face să vezi prin el, prin faliile sale, o pasăre zburînd. Thaumatropul, la fel, are posibilitatea să-l manevrezi și să înțelegi mai bine drumul pe care l-a făcut omul de la mit la descoperirea și înregistrearea mișcării. Evident, la loc de frunte este experința lui Muybridge, care a realizat imaginea unui cal în alergare. Nu lipsesc invențiile lui Marey, Reynaud, Skladanowsky. Nici fabuloasa lanternă magică și primele aparate de proiecție.
Evident, într-o sală se proiectează primele filmulețe ale fraților Lumière, ale lui Méliès, Mack Sennett și ale celorlați pionieri. Lipsește însă Thomas Edison, inventatorul cinematografului. Europa a rămas tot tributară istoriei care îi are în frunte pe frații Lumière. Dar când ei au proiectat „Sosirea trenului în gara La Ciotat”, Edison realizase deja cu trei ani înainte zece filmulețe, pe care le putem vedea azi pe internet. Eu le-am văzut la Muzeul filmului din Astoria și le prezint în cartea „The American Film”.
La etajul următor intri în secretele creării unui film. Bucătăria e foarte legată de filmul american, vitrinele și afișele duc la vedete ca Greta Garbo, John Gilbert, Audrey Hepburn. Și peste tot efecte speciale, performanțe tehnice, precum un ecran în care apari tu și te sperii când vezi că o lăcustă uriașă te prinde în clești și încearcă să te taie, să te zdrobească. Ferește-te! Pe alt ecran ești plasat într-o navă cosmică și făcut să navighezi printre stele sau, în alt loc, te descoperi într-o capsulă care te plimbă pe fundul oceanului, în lumea subacvatică a tăcerii. Ești înconjurat de plante marine și pești multicolori, iar drumul îți este călăuzit de o broască țestoasă gigant.
Evident, nu lipsesc efectele speciale din filme ca saga „Harry Porter”, dar aici ți se explică ce este montajul interactiv. Într-o altă sală, pe patru ecrane se transmite istoria filmului cu imagini simultane, secvențe similare, realizate de actori diverși, ca Paul Newman, Johnny Depp, Cate Blanchett, în aceleași scene, dar cu rezolvări aparte.
Acest spațiu magic este împărțit pe categorii de realizare: scenariu, decor, sunet, imagine, montaj, iar toate compartimentele sunt ilustrate cu filme și explicate. Muzeul nu este numai o contemplare și o arhivă de informații, ci și o lecție practică, te învață cum se rezolvă detaliile în toate aceste compartimente, adică te invită să pui mâna pe mouse și să încerci.
Etajul 3 este uluitor, se numește „Digital Revolution” și expune toate performanțele tehnice la care au ajuns cineaștii lumii, în special cei americani, cu exemplificări din filmele lor, cum ar fi „Avatar” sau „How to train your dragon”. Există și o sală de montaj digital, unde ți se permite să execuți aplicații proprii, să te joci cu mai multe secvențe pe verticală, un efect insolit, față de proiecția clasică cu mai multe imagini, cadre în paralel, pe același ecran. La ieșire, te vezi în „Mirror nr. 10”, o instalație creată de Daniel Rozin, în care, în funcție de mișcările tale, ești decupat sculptural, prin tăieturi de culori. Este o combinație de video camera – custom software – computer și screen display.
Și din acest muzeu se vede ce travaliu imens a necesitat performanța de a se ajunge la înregistrarea mișcării (din dorința omului de a capta nemurirea!) și ce înseamnă cinematograful, o invenție, dublată de o industrie la care și-au adus aportul mii de cercetători, de savanți și artiști.
Grid Modorcea
Corespondență de la Frankfurt
