Noul Brâncuși

Sărbătorim 144 de ani de la nașterea (19 februarie) lui Constantin Brâncuși și România culturii (corect e România inculturii) se îndepărtează tot mai mult de adevăratul Brâncuși, de adevărul despre Brâncuși.

Circul declanșat de ministrul culturii Bogdan Gheorghiu, care a ales o cântăreață din Moldova să fie ambasadoarea acestui eveniment, să-i facă pe tineri să audă de Brâncuși, e cel mai mare semn de înstrăinare și amatorism. Este din nou folosit Brâncuși pentru a-i face reclamă unei cântărețe oarecare, așa cum mai an a procedat și Banca CEC cu secvențe din filmul lui Brâncuși, de care s-a servit și regizorul britanic Peter Greenaway, cînd a făcut Walking to Paris. Un asemnea „inteleculal” ajuns ministru nu are ce căuta în cultură, ne arată falimentul moral al noii puterii, care, de fapt, nici nu există, căci țara e condusă de un guvern demis. E o practică la români, să fie conduși de președinți demiși sau guverne demise. Iată o țară care se poate conduce și fără guvern și președinte. De ce? Cum așa? Fiindcă ea e condusă din afară, oricine vede cu ochiul liber că România este ocupată nu de hoardele barbare, ci de produsele străine! Un mod mult mai subltil și pașnic de a ocupa o țară!

În acest context, nu există decât o șansă pentru România, ca poporul să se adune lângă valorile lui spirituale, fiindcă fără ele, cum spunea  Mircea Eliade, un popor își pierde identitatea. Asta face ministrul penelist, ajută la pierderea indentității acestei țări atâta timp cât unei mari valori ca Brâncuși, considerat de americani „pionierul artei moderne”, îi face o reclamă cu o cântăreață de muzică ușoară! De ce nu a făcut-o ambasadoare pe Halep, că-i mai cunoscută decât această… necunoscută de la Bălți?!! Mesajul e că „mii de tineri o să audă de Brâncuși”! Și ce dacă o să audă? Asta înseamnă cultură? Vor auzi de un nume și peste trei zile îl uită, dacă acest nume nu este legat de cunoaștea profundă a operei artistului, a vieții lui, a contextului cultural în care a trăit și creat. E o bătaie de joc ce a făcut acest ministru al guvenului demis!

De altfel, bătaia de joc față de Constantin Brâncuși este o permanență a Romîniei față de el, față de toate valorile românești, de la Eminescu, pe care amartaloii l-au băgat în debara, la Enescu, căruia i-am interzis să revină și să moară în țară, a murit în mizerie într-un hotel din Paris, iar dacă nu era Yehudi Menuhin să se ocupe de înmormântare, securiști din România populară îi furau și cadavrul! Ce să mai spunem de Mircea Eliade, care nu a mai vrut să audă de România (vezi de ce în Jurnalul portughez), americanizându-se și murinnd la Chicago, refuzând se se spovedească unui preot român și cerând să fie incinerat.

Pe Brâncuși l-au vânat continuu amartaloii români. Toată cariera lui Brâncuși s-a împlnit departe de țară, cât mai departe. Prima ruptură s-a pestrecut în 1903, când o comandă pe care a primit-o, bustul lui Carol Davila, a fost respinsă de comisie, o comisie de militari, lucrare de pe urma căreia voia să câștige ceva bani, cu care să-și plătească drumul până la Paris. Brâncuși avea 27 de ani, trecuse prin Școala de arte și meserii de la Craiova și Școala de Belle Arte din București și epuizase realitățile românești, voia să ajungă la Paris. Dar opiniile comisiei, obsertvații de amatori, l-au supărat așa de tare încât le-a zis ceva de mamă, cum povestește chiar el, le-a întors spartele, s-a dus la mama sa, la Hobiția și i-a spus că s-a săturat, gata, pleacă la Paris. Dar mama sa nu a avut nici un ban să-i dea. Brâncuși s-a născut într-o familie săracă, a fost al șaselea din cei șapte copii, iar tatăl său a murit când el avea 8 ani și de atunci a devenit „capul fmiliei”, practicând diferite munci la Tg Jiu și Craiova, ca să-și întețină familia. Așa că a luat o traistă cu ceapă și mămăligă la spinare și a plecat pe jos spre Paris. Sigur, călătoria a durat peste un an (18 luni), fiindcă el nu a mers întins, ci s-a oprit în diferite locuri, precum Viena, unde a stat câteva luni, a muncit la un atelier de tâmplărie, dar a descoperit acolo la un muzeu și arta egipteană, care îl va marca ulterior. Era în anul 1904. De aici pleacă la München, apoi în Elveția, unde se îmbolnăvește și e îngrijit la o mănăstire de maici. Odiseea e lungă, am scris-o și povestit-o în cărțile mele dedicate lui Brâncuși, începând cu BRÂNCUȘI ÎNAINTE DE BRÂNCUȘI, carte-album pe care am numit-o așa fiindcă am descoperit un Brîncuși nou, cu totul nou, diferit de cel CONSACRAT.

Totul a pornit de la realizarea filmului meu BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFLETE, cu actorul Ernest Maftei în rolul titular, când am avut ocazia să merg pe urmele gorjene ale lui Brâncuși, când am descoperit lucrări noi și urme necunoscute până atunci, precum Chivotul de la Biserica Sf. Nicolae din Hobița, donația lui Brâncuși. De aici am pornit o cercetare asupra acestei laturi necunoscute a artistului român. O privire din acest unghi, mi-a revelat un nou Brâncuși, diferit de cel consacrat.

Brâncuși și-a început consacrarea la Paris, cu piese ca Supliciu (1906) și Sărutul (prima versiune în 1907), apoi Rugăciune, Somnul, seria Păsărilor măiestre și altele, dar marea consacrare se petrece la New York, în 1913, la primul Târg de artă modernă, numit „Armory Show”, unde expune cinci lucrări, în cap cu Domnișoara Pogany. Se stătea la rând ca să fie văzută acestă lucrare, considerată de americani „Mona Lisa în marmură”. Acolo a fost împreună cu Picasso și Henri Matisse, pretenii săi. Cu Matisse a fost cel mai bun prieten. Când am scris cartea BRANCUSI IN AMERICA, am mers pe urmele lui Brâncuși la New York și am descoperit unde îl ducea Brâncuși pe Matisse: la Romany Marie din Greenwich Village, un local de pe Minetta Street, o zonă supranumită nightclub district, centrul boemei americane. Aici, la Romany Marie, veneau celebrități ca Ernest Hemingway, Ezra Pound, Eugene O’Neil, E.E. Cummings, Dylan Thomas, Man Ray, Joe Gould și mulți alții. Ei frecventau acest loc pentru mâncărurile românești, dar mai ales pentru că Marie, o femeie seducătoare, a avut ideea să creeze un salon de conversații, ceea ce numim azi „cenaclu literar”, și acolo se dezbăteau amical problemele artei.

Brâncuși privit de la New York, din America, este total diferit de Brâncuși văzut de la București. Cum îl vedem de aici? Ca un artist tânăr care a fugit de sărăcie, cum spunea elevul său Constantin Antonovici. Ca un artist căruia i s-au refuzat comenzi, care la toate concursurile la care a participat nu a luat niciodată locul I,  ca un artist care își plătea găzduirea, precum la București, oferită de familia arhitectului Brandl, cu „pietroaie”, cum spunea el, adică cu mici sculpturi improvizate, neterminate, neexpuse niciodată, fiindcă Brâncuși avea patima șlefuirii îndelungate, de exemplu, la o Pasăre în văzduh, pe care avea s-o achiziționeze Peggy Guggenheim, a șlefuit 17 ani! Deci aceste mici piese erau oferite cu generozitate gazdelor sale și prietenilor. Există numeroase urme, ca o carte a scriitorului Peter Negoiță, dedicată lui Brâncuși, în care se spune că astfel de „opere necunoscute” erau dăruite cu generozitate.  Acest obicei avea să-l practice Brâncuși toată viața. Este știut faptul că oricine îi pășea în atelier, la Paris, atelierul său din Impasse Ronsin, era invitat la plecare să-și aleagă o „piatră” de pe prevazul ferestrei. Multe astfel de pietre, cum a fost cea primită de Magdalena Rădulescu, o faimoasă pictoriță de care Brâncuși s-a îndrăgostit, la revenirea în țară erau confiscate de securitate. Așa cum povestește Lucian Blaga în romanul postum Luntrea lui Caron. Și Blaga a fost îndrgostit de Magdalena. Dar cine nu era? Ea era căsătorită cu un pictor italian, Massimo Campigli, cel care a dus-o la atelierul lui Brâncuși.

Lumea prietenilor lui Brâncuși este fascinantă, începând cu prietenii din primii ani parisieni, Apollinaire, Léger, Modigliani, Duchamp. Duchamp a fost primul care a plecat în America și l-a chemat și pe Brâncuși acolo. Debutul lui Brâncuși în America, la prima ediție a târgului Armory Show, a fost fulminant. Magnatul colecționar John Quin i-a achiziționat toate lucrările și i-a spus să rămână în America, fiindcă s-a terminat cu sărăcia, nu va mai avea grija zilei de mâine. Vă dați seama, dacă Brâncuși ar fi rămas în România, ce soartă avea o Domnuișoara Pogany! Dacă lui i-a fost respins un bust clasic, ce s-ar fi întâmplat cu formele noi, abstracte? Numai americanii puteau să-i înțeleagă zborul. După debutul american,  în anul următor, 1914, alt mare artist american, fotograful Alfred Stieglitz, i-a organizat la galeria lui prima personală de la New York.  Americanii aveau să facă din Brâncuși cel mai mare star al artei mondiale. I-au orgaizat nu zeci, ci sute de expoziții, pe care le prezint exhaustiv în volumul BRANCUSI IN AMERICA (fără diacritice), culminând cu retrospectiva organizată de Guggenheim Museum, din 1955, când i-au fost prezentate 59 de lucrări. Cu această ocazie, Brâncuși, prezent la eveniment, a declara pentru un reporter de la „The New York Times”: „Without the Americans, I would not have been able to produce all this or even to have existed / Fără americani, nu aș fi putut să produc toate acestea și nici măcar să fi existat”.

*

Deci fără americani, nu fără români! Românii i-au făcut numai rău, numai l-au vânat, fără să-l înțeleagă. România poate fi perfect ilustrată cu atitudinea oamenilor ei, în diferite perioade istorice, față de Brâncuși. Unii spun că sunt mândri că sunt români. Uite, eu nu sunt mândru că sunt român, dacă mă gândesc la Brâncuși. Dimpotrivă, mi-e rușine. Ce vreți dovadă mai clară decât faptul că i-au atuncat în aer Mormântul dacic, un monumet pe care l-a realizat la Tg. Jiu sau că au pus lanțuri pe Cloana Infinitului și au vrut să o dărâme cu tractoarele!? Iar ceea ce nu au reușit comuniștii, fiindcă lucrarea avea rădăcini puternice, au reușit „capitaliștii eliberatori” Iliescu, Caramitru și Varia, o triadă maleficientă care a demolat efectiv Coloana nesfârșitului, i-au dat jos toate romboidele și voiau să le încarce în vagoane și să le transporte departe de locul unde Bâncuși a lăsat această moștenire unică. Cei trei „liberatori” au vrut s-o multiplice, să instaleze o coloană și în fața casei lui Iliescu, alta a lui Caramitru, iar cea originală să fie dusă la Paris, lui Varia. Brâncuși a făcut o coloană fără pată, pură, să rămână numai acolo, la Tg. Jiu. A concept-o ca o scară a sufletelor. Fusese o comandă a Aretiei Tătărăscu, pe care tânărul student Brâncuși a cunoscut-o în casa colecționarei Lucia Brandl. Și Coloana lui își lua zborul, nu mai exista, dacă 200 de intelectuali români nu făceau un memoriu și nu protestau la fața locului, mergând la Tg. Jiu, unde am fost și eu, și am format un zid al apărării în fața romboidelor aflate deja la sol, dezmembrate de ministrul culturii et co., pe motivul restaurării! Care putea fi făcută cu ajutorul unor schele sau macarale, fără să demoleze opera.

În fișa lui Brâncuși de pe Wikipedia nu este consemnat acest fapt. E o fișă plină de știri false, mincinoasă, făcută în stil comunist, favorabilă numai profitorilor români și amiclor lor, precum un curator, o femeie, de la Centre Pompidou, care face de ani de zile numai rău cercetării NOULUI BRÂNCUȘI. Adică ea a lansat știrea falsă că românii nu i-au refuzat lui Brâncuși donația, Atrelierul său din Impasse Ronsin, cotrazicând declarațiile Nataliei Dumitrescu, moștenitorul lui legal. Dar atunci cum se explică gestul lui Brâncuși de a-și depune la Ambasada de la Paris pașaportul românesc? Revoltat pe faptul că puterea comunistă de la București a respins donația sa prețioasă, cu 200 de lucrări în ea, considerată decadentă, nedemnă de arta socialistă, Brâncuși și-a depus pașaportul românesc și a cerut imediat cetățenie franceză! Și asta se petrecea spre sfârșitul vieții. Rușinați, românii i-au organizat la Muzeul de artă al RPR o retrospectivă cu operele din țară, dar Brâncuși a refuzat să participe, să revină în România, de frică să nu fie arestat, situație similară cu cazul Mircea Eliade, care a refuzat să mai revină în țară de la Lisabona, unde fusese atașat cultural, și a plecat direct în America, motivând că dacă ar fi venit în țară ar fi fost arestat și poate împulcat (era acuzat ca fiind legionar, el, care nu fusese decât la o ședință a Legiunii, așa cum Dostoievski fusese la o sedință a cercului socialist și a fost condamnat la ani grei de Siberie). Oricum, dacă Eliade nu ajungea în America, Istoria religiilor nu ar mai fi existat.

Ca mizeria să se continue după ’89, când „oamenii de bine” din țară au cerut ca Brâncuși să fie deshumat și oasele din Montparnasse se fie aduse în România și îngropate la Hobița, lângă mormântul mamei sale, cum i-a fost dorința, mormânt care însă nu mai există, care nu se cunoaște, așa cum nici casa-muzeu de la Hobița nu este casa unde s-a născut Brâncuși, e o casă nou, confecționară, casa veche a fost dusă în altă parte și s-a prăbușit, fără ca domnilor cu salarii amețitoare de la Ministerul Patrimoniului să le pese. Ei o fac pe amabasadorii lui Brâncuși și nici nu au călcat pe la Peștișani și Hobița!  Auzi, să dezhunezi un cetățean francez! Mintrerul inculturii a angajat și un avocat, pe care l-au plătit substanțial, ca să obțină acest act barbar, necreștinesc. Dar însuși băiatul lui Brâncuși, John Moore, făcut cu pianista Vera Moore, s-a revoltat, nici n-a vrut să audă, protestând, spunând că e un sacrilegiu!

*

Așa cum un sacrilegu a fost și ce s-a întâmplat după ’89 când piața românească, și nu numai, a fost umplută de falsuri atribuite lui Brâncuși. S-a petrecut o adevărată apocalipsă. De aceea am și numit cartea despre acest jaf, APOCALIPSA DUPĂ BRÂNCUȘI. Sigur, e și cazul lui Michelangelo, Leonardo și până la Van Gogh și Mircea Ciobanu, pictorul român. După moartea unui mare arist, vine o apocalipsă, în care armata de profitori jefuiesc cât pot, ca o haită care smulge dintr-o căprioară prăbușită, încă vie. Piesele necunosctue au fost confiscare de securitarte și „depozitate” în locuința lui Ceaușescu. Ceaușescu era și el mare colecționar și știa de acest fenomen al „operelor necunoscute”. Dar n-a fost să fie. La revoluție, cei care știau secretul, au jefuit casa lui Ceaușescu și au luat aceste „pietroaie”. Sigur, au luat și tablouri realizate alți mari artiști. Cunosc un individ care mergea pe stradă cu un tablou de Victor Brauner sub braț și era mândru că e din colecția lui Ceaușescu!

Și noii „propiretari” au început să vândă aceste „pietroaie” atribuite lui Brâncuși. Afacerea a mers. A căpătat și o mișcare internațională. Povestesc cazul piesei „Narcis” (Barbu Brezianu îmi spunea că e cel mai senzațional roman al secolului). Și atunci au apărut falsurile, zeci de falsuri. S-a ajuns până la circa 200 de noi „pietroaie” atribuite lui Brâncuși. O adevărată crimă. Eu am încercat să fac ordine. Făcând filmul CIOPLITORUL DE SUFELTE, am dat peste urme brâncușiene noi la Hobița, Peștișani, Tismana, Polovragi, Tg. Jiu și le-am relatat în film. Cum este cazul Chivotului de la Biserica Sf. Nicolae, unde numele lui Brâncuși se află la proscomidar. Chivotul se afla pe altarul bisericii. Unde este el acum? A dispărut, era semnat pe talpa lui de Brâncuși, dar a dispărut împreună cu preotul care slujea atunci. În acest punct, filmul meu e un document. De ce ministrul culturii nu se ocupă de acest caz, să ia urmele Chivotului lui Brâncuși, să vadă unde se află? Știe el ce importanță are acest chivot? Dar măcar atât să facă acest minister, să scrie adevărul în fișa lui Brâncuși de pe Wikipedia, ca el să fie cunoscut cum este și nu cum vor fantomenle. Aceste sacrilegii sunt o formă de apocalipsă, așa cum este și tragedia cu sculptura Cumințenia pământului, operă semnificativă pentru identitatrea României, pe care guvernul Cioloș a vrut să o achiziționeze de la proprietari și a făcut chetă populară, ca suma de 10 milioane să nu se strângă, banii să fie returnați donatorilor și tot așa, un circ de necrezut. O altă mostră de bătaie de joc.

*

Dar ce vreau să vă mai spun, cercetările mele s-au izbit de o ură incredibilă din partea „oamenilor de bine” de aici, din țară, o haită de profitori, pe care o demasc în cărțile mele, așa cum am făcut și recent la postul 6TV, la emisiunea „Umanismul transformării”, realizată de poeta Mihaela Muraru-Mândrea, cu scopul să se audă, să se afle, poate cineva va înțelege de ce bătaia de joc față de cultură e o tragedie națională. Dacă nu se iau măsuri urgente, România se destramă, va fi o țară ocupată… pașnic, cum am spus. Eu am vrut să fac lumină în ceața care s-a lăsat după traficul ordinar cu „operele necunoscute” atribuite lui Brâncuși. Dar nu mi-a dat nimeni nici un ajutor, începând cu ministrul cultruii de atunci, Andrei Pleșu, pe care l-am rugat să mă ajute să fac cercetarea cu carbon. Fiindcă totul costă. Nu s-a putut. E foarte important să se facă această cercetare a „operelor necunoscute”, să se deosebească boabele sănătoarse de neghină.

Nimeni nu vrea să înțeleagă că Brâncuși nu s-a născut geniu, direct din cer. Și că totul începe de la Domnișoara Pogany. El nu a început ex abruto cu Sărtutul, Măiastra și Peștele. A existat o perioadă lungă de formare, de inițiere. El a început cu căutări, ca orice artist. A descoperit muzeul în aer liber de la Costești, care l-a marcat profund. A văzut cum cioplește natura. A căutat esența lucrurilor. Lua câte o piatră din zăvoiul Hobiței și îi dădea o anumită formă, de mogâldeață sau de „babă Anghelina”, sau de fată andosată. Sau de broască țestoasă ori de pinguini. Sau găsea în cimitir un ciob de marmură și cioplea un „Iisus copil”. Vedea țurțurii din Valea Sohodolului, de o sculpturalitatea divină, ca și cea a copacilor gorjeni, un mare fenomen. Și căuta, și cioplea, și lăsa astfel de urme peste tot unde mergea, culminând cu sacul de „pietroaie” pe care l-a lăsat moștenire Luciei Brandl.

În cartea mea BRANCUSI IN AMERICA, scoasă în ediție engleză la Compania Amazon, exită un catalog cu aceste piese, se numește THE CATALOGUE OF THE „UNKNOWN WORKS”. Această carte am dăruit-o gratuit Fundațiilor Brâncuși din țară, ministerului culturii, guvernului și nu mai știu cui, să scoată o ediție în limba română, să o cunoască și poporul român, iubitorii artei, dar nu a primit nimeni darul meu. Așa cum românii nu au primit nici Sanctuarul lui Brâncuși de la Paris. Un singur om mi-a apreciat munca, brâncușologul Teja Bach, care mi-a cerut cartea și i-am trimis-o la adresa pe care mi-a dat-o el din Germania. O ofer din nou, tineriei generații, să afle ce s-a întâmplat, să afle adevărul, să nu se mai repete crimele care s-au petrecut față de artiștii și intelctualii români, față de geniile acestei țări! Ce pretenție să am eu să mai fiu cunoscut, sprijinit sau primit în ograda țării, să nu mă mai plâng că toate ușile îmi sunt închise, că orice proiect, ca proiectul unei revistei „Brâncuși”, româno-engleză, mi-a fost batjocorit, dacă lui Eminescu, Brâncuși, Enescu sau Mircea Eliade li s-au întâmplat necazuri de nedescris! Și li se vor întâmpla și altora, fiindcă, așa cum a spus Caragiale, „istoria se repetă”. Adică puternicilor zilei nu le pasă, iar geniile acestui pământ sunt batjocorite.

În esență, vreau să vă spun că printre aceste „opere necunoscute” despre care am vorbit, unele aparțin lui Brâncuși, cu certitudine, cum este Cap de isihast, dăruiut de Brâncuși la Hobița strănepoartei sale, sculptorița Maria Pătrașcu-Brâncuși, care toată viața a dormit cu această piesă sub pernă, fiindcă Brâncuși i-a dăruit-o ca pe o păpușă. Și alte piese au destinul legat de mâna și gândul lui Brâncuși, precum cele dăruite Magdalenei Rădulescu, Mariei Tănase, Lizicăi Codreanu și altor femei celebre din viața lui Brâncuși. Dar au venit liberatorii, amartaloii, invadatorii, pirații, care au umplut piața de falsuri, care au nimicit această cercetate. NOUL BRÂNCUȘI rămâne să fie descoperit de urmași. Fiindcă BRÂNCUȘI DEPLIN este o unitate, o sudură, între BRÂNCUȘI CONSACRAT și NOUL BRÂNCUȘI, un Brâncuși necunoscut, nedescoperit încă, dar aflat cu certitundine în comoara „operelor necunoscute”.

E de așteptat o replică din partea tinerei generații de artiști români. Eu nu o cunosc. Nu o văd manifestându-se pe simeze. Am scris însă despre ea în cartea ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK. Și vine acum căntăreața de muzică ușoară din Moldova, să le spună tinerilor români cine este Brâncuși! Fiindcă ministrul guvernului demis nu poate, nu știe, e „semianalfabet cu internet”! Bătaie de joc! Nu știu nimic acești improvizați ai sorții. Fac cultură după ureche. Ignoranța conduce România. Și impotența, desigur.

Mai bine știu americanii unde se află Hobița decât acești falși ambasadori.

De altfel, în America, Brâncuși e mai cunoscut decât România. În sala Brâncuși de la MoMA, milioane de vizitatori citesc „C. Brancusi, french sculptor, born în Romania”. La fel și la Tate Modern, alt mare muzeu al lumii de la Londra. Brâncuși s-a născut în România, dar el aici nici nu ar fi existat dacă rămânea. El a devenit copilul Franței și a fost consacrat total de americani. Iar supremul gest făcut de ei este datat 15 mai 2018, când, la Casa de lictitații Christie’s, din New York, lucrarea lui Brâncuși La Jeune Fille Sophistiquée a fost achiziționată cu suma record de 71 milioane de dolari!

Grid Modorcea, Dr. în arte