Sunt voci care consideră că filmul filmelor, perla tuturor timpurilor, e „Forrest Gump”, o adevărată odisee americană, o parabolă christică, o metaforă a vieții, care conține și cea mai frumoasă poveste de dragoste care s-a scris vreodată, care le întrece pe Antoniu și Cleopatra, Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta. Este dragostea dintre Forrest și Jenny.
Forrest era un copil cu un IQ scăzut, firav, cu picioarele prinse în atele, și, în prima zi de școală, când a mers cu mașnia școlii, a cunoscut-o pe Jenny. Cum? În autobuz, nici unul dintre elevi nu i-a oferit un loc lângă el, să stea, în afară de Jenny. Și de atunci au rămas prieteni pe viață și până dincolo de moarte. Fiindcă, deși fiecare și-a dus pașii pe cărări diferite, viața li s-a intersectat, gândul a fost numai unul către altul, iar finalul îi aduce din nou împreună. Și cînd se reîntâlnesc, Forrest vede că ea are un băiețel, cum îl cheamă? Forrest, răspunde ea. Tot Forrest? Da. Și pe tatăl lui? Forrest. Tot Forrest? Da. Mai există cineva cu numele meu? Nu. Fiindcă tu ești tatăl copilului.
Sigur, există și un moment când Jenny îl învață pe Forrest să facă dragoste. Dar acum ea îi spune că are un virus, medicii i-au mai dat puțin de trăit și Forrest o ia la el acasă, în Alabama, o cere de soție, fac nunta și o îngrijește, are grijă și de copil, formează o familie fericită, fiindcă Forrest emană un umanism care depășește orice convenție, ridică totul la poezie, la ideal. Dar Jenny va muri, el o îngroapă și are mereu un dialog cu ea la mormânt. El se comportă cu ea ca și cum ar fi vie, fiindcă mama lui i-a spus că viața se continuă în moarte (mai exact, i-a spus, „moartea face parte din viață”).
De altfel, pentru Forrest, mama lui este tabla legii, Charta Moralia, mereu o citează, așa cum noi cităm din Învățăturile lui Hristos.
Forrest va face armata, Jenny își vede de viața ei, e cântăreață folk, trăiește în grupuri, ca un beatnic, colindă țara, ca o libertină, dar mereu viața lor se încrucișează, ca atunci când el ține un discurs la Casa Albă, iar ea apare în lacul din fața podiumului. El venise din Vietnam, unde a luptat și a făcut minuni, și-a salvat camarazii, fiind apoi decorat, este adus aici, la Casa Albă, să le vorbească oamenilor despre eroism, cum a fost, dar cineva debranșează contactul electic și la microfon nu se aude nimic. E un discurs mut, fără sunet. Și o vede pe Jenny venind prin apă și atunci părăsește tribuna și fuge spre ea, îmbrățișându-se în lac, în apluzele mulțimii.
Sunt numai scene pline de spirit, umor rafinat, metafore de o frumusețe tulburătoare. Totul este citabil în acest film. Ori de unde l-ai vedea. Forrest este simbolul incoruptibilului invincibil, fiindcă are o calitate supremă, Inocența. Este Inocentul Absolut. Așa cum se spune despre Hristos. Forrest este America. De multe ori, când vorbesc despre America, îmi vine s-o botez Forrest. E mai frumos și mai potrivit cu spiritul american.
Fiindcă nu există țară pe lumea asta care să facă dintr-un Idiot, cum îi spun localnicii lui Forrest, erou național. Americanii au un cult extraordinar pentru oamenii cu handicap. Dar handicapul lui Forrest nu este cu minus, ci cu plus. El este mereu drept și bun, nu vede răul în lume, fiindcă e Inocent. Și furia îi vine numai atunci când vede că Jenny este lovită de un bărbat. Ar face moarte de om pentru iubita lui. El n-ar lovi-o niciodată, cum îi spune el. La fel de revoltat este când prietenul lui, Locotenetul Dan, ajuns în cărucior, este jignit de o prostituată, care îl face handicapat. La fel cum lui îi spune că e „prost”. Și o alungă. Așa cum Dan nu suportă să i se spună că e handicapat, nici el nu suportă să i se spună că e „prost”.
Forrest este în stare de o prietenie până la sacrificiu, așa cum dovedește când își salvează camarazii, în special pe Bubba, prietenul lui cel mai bun, care i-a promis că îl ia asociat pe vasul lui de prins creveți. Dar Bubba moare, și Forrest va ajunge căpitan pe acest vas, iar Locotenentul Dan, pe care l-a salvat, dar a rămas fără picioare, îl numește secund. Însă cinstea lui Forrest este așa de mare încât, atunci când începe să câștige bine de pe urma creveților, îi trimite familiei lui Bubba partea, așa cum s-a înțeles cu Bubba în tranșeea din Vietnam. Acolo i-a prins un bombardament cumplit. Forrest a scăpat doar cu o rană în fund, așa cum îi dovedește ofițerului care îl decorează. Dar de pe front, oriunde s-ar afla, îi scrie lui Jenny zilnic câte o scrisoare. Scrisorile lui au un umor colosal, ca atunci când îi descrie câte feluri de ploaie există în Vietnam. Iar în toiul luptelor, Forrest ne apare ca ocorotit de divinitate, el nu pățește nimic, își salvează camarazii din moment grele, fiindcă aplică lecția dată de Jenny la despărțire, când a plecat la război: „Dacă vezi că-i primejdie, Forrest, tu fugi, fugi cât mai departe”. Și el aplică acest sfat, când e primejdie, fuge, fuge, tot fuge prin jungla vietnameză, dar își dă seama că nu e o soluție, fiindcă rămâne singur. Și atunci se întoarce și-și ajută camarazii.
Da, Forrest are un handicap al forțelor binelui, care îl fac să fie superior tutuor oamenilor. De fapt, așa ar trebui să fie oamenii, ca Forrest, care e bun, inteligent, curajos, pur, iubitor, sensibil, devotat, super moral, un model de normalitate. El e Inocentul. Incoruptibilul. Are mereu reacții contra curentului, de aceea pare anormal. Dar ceea ce oamenilor convenționali li se se pare sucit și răsucit, pentru Forrest este firesc, normal. De fapt, NU Forrest este idiot, ceilalți sunt idioți, care nu înțeleg înzestrările lui ieștie din comun.
Cum este calitatea de a fugi. Peste tot unde am fost în America, și am străbătut-o în lung și lat, am văzut oameni alerând. A fugi, a face running sau jogging, este viața de zi cu zi a americanilor. Da, dar Forrest fuge mai tare decât toți. El fuge parcă cu viteza gândului.
Și acest dar ceresc s-a manifestat de când el era cu picioarele în atele, fiindcă era prea firav și mama lui l-a dus la doctor, care i-a prins picioarele în niște atele. Dar într-o zi, Forrest începe să ia lecții de dans de la un tânăr, care îi cântă la chitară, iar el dansează prins în atele. Și cum dansează? Ca Elvis Presley. Vede la televizor imagini din concertele lui Elvis, cum dă el din picioare, ca un paralitic. Mișcarea este iute și nefirească, nebunească. Așa face Forrest. Este neîntrecut.
Și când se plimba cu Jenny prin parc, unii băieți, așa-ziși „normali”, invidioși, îl atacă cu pietre, Forrest fuge, dar ei încalecă pe biciclete și se iau după el. Și Jenny îi strigă; „Fugi, Forrest, fugi!” Și Forrest fuge. Fuge și iar fuge. Dar atelele îl încurcă, îi fac fuga greoaie, abia fuge, pare că va fi ajuns, că bătaia va fi iminentă, dar deodată o voință magică îi dă forță și el începe să alerge și mai tare, în timp ce atelele i se desprind din șuruburi, îi cad una câte una, și fuge, tot fuge, o cotește pe câmp, iar fuga sa devine ca vântul, nu mai poate fi ajuns.
Și când va fi urmărit de o mașină, repetându-se aceeași scenă la altă vârstă, Forrest este mai iute, nu există mijloc de mișcare care să-i facă față.
Cu această fugă îl vedem apoi cum intră pe un stadion unde are loc un meci de fotbal american, sport care presupune pasa mingii ovale către un jucător de viteză, care trebuie să alerge până la margine, să facă eseu. Și Forrest trece ca un glonț printre jucători. Ce-i asta? Cine e ăsta?, întreabă de pe margine alarmat, apoi uimit, antrenorul. E idiotul localității noastre, îi răspunde cineva. O, păi el este ce ne trebuie, face antrenorul, să-l aducem la echipă! Și așa Forrest devine cel mai bun jucător al acestui sport, care aduce echipei locale victorie după victorie. E suficient să i se dea mingea și îi scapără călcâile, nu mai poate fi prins. Devine simbolul Victoriei, al Invincibilității.
Și goana lui continuă. Va fugi așa, fără întrerupere, timp de aproape trei ani. Va alega pe toate șoselele americane. Va deveni un simbol. Oamenii încep să-l urmeze. I se iau interviuri, dar el nu vorbește. Este întrebat dacă fuga lui e un protest, protestează cumva împotriva nedreptăților sociale? El nu răspunde. Toate sloganurile progresiste par comice față de gestul lui Forrrest de a alerga fără nici un scop. Unde fuge? Care e ținta lui?
E tot mai mediatizat. Unii dintre cei care fug după el, încep să-l roage să le dea o soluție pentru că fabrica sau afacerea lor e în faliment. Îi ajung la ureche fel de fel de necazuri. Încep să-l atingă, ca pe un Mesia, să le dea vindecare, forță, mântuire. Pe o vreme câinoasă, când e împroșcat cu noroi de o mașină, cineva îi dă un tricou galben să se șteargă pe față. Omul tocmai îi spusese că avea nevoie de o idee pentru o reclamă la firma lui. Și, după ce Forrest se șterge pe față, acel om desface tricoul și, evrika!, vede imprimat pe el chipul lui Forrest, așa cum pe calea Golgotei a fost imprimat chipul lui Hristos pe năframa cu care Sfânta Veronica i-a șters fața însângerată.
Sunt sugerate astfel de asemănări, corespondențe de o mare subtilitate filosofică și religioasă. Forrest are o înfățișare nouă, cu plete și barbă lungă, arată ca un profet. Dar el tace, ca Iisus în fața lui Pilat. Iar tot ce îi este atribuit lui, vine de la realitate, de la oameni. Ei cred că el este Mesia. Ei cred că el, dacă face un gest, e un miracol, ei cred că dacă îl urmează sau dacă îl ating, ori iau ceva de la el, precum urma lăsată de fața lui, le va aduce succesul. Toate binefacerile mistice și miracolele nu sunt decât întruchipări gonflate ale slăbiciunilor omenești.
Avem aici nu o blasfemie sau o caricatură, ci o senzațională expresie modernă a parabolei christice. Nu Forrest face minuni, ci minuni sunt credințele oamenilor, ceea ce ei cred că el este, că el poate să facă.
Sigur, ca o compensație la ceea ce cred oamenii a fi handicapul lui Forrest, un handicap mental, sunt înzestrările lui fizice, faptul că îi poate întrece pe toți la orice joc. Miraculos este și episodul legat de ping-pong. În spital, când mânca numai înghețată și se odihnea („forrest” înseamnă și „pentru odihnă”, iar când e scris cu un singur „r”, înseamnă „pădure”), cineva îl învață să joace ping-pong, fiindcă exista acolo o masă de tenis, spunându-i că secretul acestui joc este să nu scape mingea din ochi. Și Forrest va dovedi că este un fenomen, va arăta că are o dexteritate de prestidigitator, joacă cu ambele mâini deodată, e ceva nemaivăzut, și va ajunge campion, cel mai bun jucător de tenis al Americii, fiind în final medaliat chiar de către președintele Nixon și cazat într-un hotel nou, creat special pentru el. Iar după felul cum l-a burdușit pe huiduma care a pălmuit-o pe Jenny, sigur Forrest ar fi fost campion mondial și la box.
Important este mai ales altceva, faptul că americanii știu să promoveze miracolul. La noi, este considerat un păcat, cei care fac miracole, sunt niște paria, uneori osândiți sau proscriși. Dar America este țara copiilor mari, perfectă pentru oameni ca Forrest, care își pot afirma din plin calitățile inocente. La noi, un „nebun al satului” este condamnat, alungat, la americani, însă, este premiat. Un Forrest nu ar fi posibil în literatura română.
Lecția acestui film este fără sfârșit. Și l-am pomenit în aceste ziele, fiindcă în film există și momentul împodobirii bradului, al cadourilor, Moș Crăciun a venit și pentru Forrest, Jenny și Forrest jr. Acest film a avut parte de un regizor fără cusur, Robert Zemeckis, și de un actor ideal, Tom Hanks, care a jucat colosal acest personaj complex, un om comun ieșit din comun, un om normal și anormal, un om realist și nebun, un handicapat și model de inocent pentru o societate ideală. Forrest Gump a fost încununat cu zeci de premii prestigoase, printre care 13 nominalizări la Oscar, abținând 9 premii Oscar, pentru cel mai bun film, pentru cel mai bun actor, pentru cel mai bun regizor, pentru cel mai bun scenariu adaptat (eric Roth după romanul omonim al lui Winston Groom), pentru efecte speciale etc. A avut un buget de 55 milioane de dolari și a atins un box-office de aproape 800 milioane de dolari!
Forrest Gump nu este un film, este o epopee, o odisee. La fiecare nouă vizionare, descoperi alte sensuri, care cer alte explicații. Cum este ideea că viața noastră este ca o adiere. Ca un fulg purtat de vânt. Precum fulgul pe care Forrest îl culege de la picioarele lui, la începutul filmului, și-l bagă în geantă. El se află pe o bancă, așteaptă să vină autobuzul și le povestește diferiților călători, care se așează lângă el pe bancă, viața lui. Filmul este un flash-back al amintirilor lui Forrest.
Avem un destin, dar și condiția de a zbura, ca un fulg. Și pe tot genericul final, o metaforă, în prelungirea parabolei christice, vedem fulgul de la început, o pană de pasăre, care e luată de vânt, pornește de jos, de pe pământ și se înalță puțin câte puțin, are o mișcare legănată, apoi de vertij, e dusă deasupra copacilor, a lui „forest” (a pădurii), e urcată mai sus, spre nori, revine printre copaci, dar iar urcă, ajunge la nori, tot mai sus, trece de nori, n-o mai vedem, nu știm unde a ajuns, poate în cer, poate în Civitas Innocentiae, în Împărăția lui Dumnezeu.
Grid Modorcea, Dr. în arte
