Omisia filmului Cloud Atlas/ Atlasul norilor (2012) de la Premiile Oscar pe anul 2013 a fost o veste primită cu uimire și aspru criticată de toată lumea, poate pentru că filmul este o producție Germania, țară unde a obținut toate premiile posibile ale Filmului german. Plus sute de alte primii, care îl fac poate unul dintre cele mai premiate filme din lume.
Noi îl comentăm la categoria experiment, fiindcă nu-l putem trece cu vederea într-o istorie care nu este înrobită Premiilor Oscar, ba, pentru a simți mai bine pulsul filmului mondial, ținem seama și de ceea ce Academia a omis, fiindcă și omisiunile ei sunt semnificative. Este și cazul Premiilor Nobel, care ne dau de gândit atunci când se omit scriitori ca Jorge Luis Borges sau savanți importanți, care nu au fost onorați la timp cu acest premiu. Desigur, premiile sunt onorifice, dar trădează o atitudine semnificativă, pro sau contra.
Oricum, critica trebuie să fie un seismograf care cântărește lucrurile cu ambele talere ale balanței. Iar în ceea ce privește filmul, lucrurile sunt atât de fragile, bazate pe criterii subiective (adesea conjuncturale), încât omisiunile flagrante nici nu ne mai miră.
Nu premiile ne interesează aici, deși ele sunt un criteriu al selecției, ci mai ales valoarea filmelor, ceea ce constituie latura creatoare a acestei formidabile invenții. De regulă, temele filmelor sunt cam aceleași, de la o perioadă la alta, chiar de la un secol la altul, nu sunt teme sau idei radical noi, noutăți absolute, ceea ce diferă și oferă o varietate nelimitată sunt cum-urile, felul cum este tratată o temă sau alta. Așa se și explică succesul formulei remake, adică reluarea aceluiași subiect, datorită cum-ului, fiindcă același subiect este tratat cu totul altfel de alți autori, de altă echipă tehnică, de alți actori. Și tocmai acest lucru interesează, varietatea abordărilor. Ce au ele în comun și ce le deosebește.
Iar cazurile de excepție întăresc regula. Atlasul norilor este un film unic. Un caz. În primul rând este considerat cel mai scump film independent din toate timpurile, cu un deviz de peste 100 de milioane de dolari, un efort financiar deosebit, milioane pe care însă le-a recuperat în timp. Este un film extrem de controversat, deși știm din capul locului la ce să ne așteptăm, fiindcă regia este semnată de celebrul cuplu nonconformist Lana și Andy Wachowski, cărora li se adaugă și muzicianul Tom Tykwer, care sunt și producători. Evident, Atlasul norilor este un rezultat al muncii de echipă a unor reputați cineaști. Filmul lor este o dramă intensă și insolită, care explorează, așa acum spun ei, „impactul consecințelor pe care le au asupra oamenilor acțiunile lor, de-a lungul trecutului, prezentului și viitorului”.
Povestea urmărește evoluția unui suflet care se transformă de-a lungul câtorva secole dintr-un ucigaș într-un erou, modelându-se prin acțiune, mister, dramă și romantism. O singură faptă bună reverberează pentru a provoca o revoluție la sute de ani distanță în viitor. Evident, dramaticul se derulează într-un context științifico-fantastic. Eroul principal este interpretat de Tom Hanks, care are alături o muză, întruchipată de actrița de culoare Halle Berry.
Cloud Atlas este o ecranizare, mai exact, o adaptare după un roman omonim, din 2004, semnat de David Mitchell. Filmul prezintă mai multe întâmplări petrecute în șase epoci diferite. Rezumatul oficial al filmului Cloud Atlas îl descrie ca fiind „o explorare a modului în care acțiunile din viața unui individ au impact atât în trecut, în prezent, cât și în viitor, așa cum un suflet poate transforma un criminal într-un erou, iar un act de bunătate poate provoca valuri de-a lungul secolelor pentru a inspira o revoluție”.
Prin alura monumentală și montajul alternativ, Atlasul norilor mi-a amintit izbitor de celebrul film Intoleranță (1916) al lui Griffith, părintele filmui istoric american. Griffith a urmărit cum se manifestă intoleranța în patru perioade mari ale istoriei, pe când Atlas adaugă încă două din viitor, petrecute în secolele 22 și 24.
Filmul are o alură absolut cosmopolită și amintește ca stil de avangarda interbelică, de suprarealism în special. Combinarea dintre arte este un mare pariu. De la Câinele andaluz al lui Buñuel și Dali, nu s-a mai creat ceva asemănător, însă de data aceasta s-a făcut monumental. Filmul durează aproape 3 ore (173 minute). Plastica vizuală este avangardistă, mereu șocantă, iar epocile se suprapun, se întretaie, personajele se continună unele pe altele, forța limbajului cinematografic își spune cuvântul. Aici filmul nu mai este o artă de înregistrat realitatea, fiindcă totul se brodează în fantezie, dar este o fantezie dirijată metafizic, numai prin meditații asupra destinului uman, asupra vieții și morții, asupra creației, ca în acele secvențe când profesorul îi fredonează elevului melodiile pe care le-a visat noaptea trecută, iar elevul le pune pe note. Așa se naște o operă, iar disputa se duce în jurul dreptului de autor, cine e autorul, cel care a dictat melodia sau cel care a pus-o pe note și a interpretat-o la pian?
Dar acest moment de natură ars estetica este total insignifiant față de focusul general, care este suspiciunea dintre oameni, pânda și urmăririle, spionajul existent în toate epocile, inclusiv în viitor, unde se lasă cu masacre, fiindcă luptătorii sunt echipați ca în filmele ninja, ca în Stars War. Uneori, maniera de montaj ne amintește de stilul surrealist al lui Tarantino din Pulp Fiction și Kill Bill.
De altfel, Cloud Atlas este o saga a mai tuturor clișeelor cinematografice, se cultivă abundent misterul, ambiguitatea, racordurile șocante dintre epoci, totul ca într-un flux al memoriei. Ne amintim cum sufletul nostru a călătorit prin diferite epoci ale istoriei și bătălia principală este cu eul, cu punerea lui deasupra de bine și rău. Iubirea dintre eroi (Hanks și Berry întruchipează în fiecare epocă alt personaj) depășește timpul, trece ca un sfredel prin toate epocile, este violentă într-o epocă, tandră într-alta. Nimic nu se repetă, există o fugă de locurile comune, ceea ce contrează este numai insolitul.
Decorurile și costumele, ca și machiajul sunt surrealiste. Totul e neobișnuit, iar misterul e un laitmotiv, revine ca o poză obsesivă. Ceea ce te năucește sunt prim-planurile, mai ales detaliile de ochi, ca în Câinele andaluz.
Saga începe în 1849 în Insule din Pacific, trece prin Londra, urcă în anul 2 144 la Seul și ajunge în marea insulă din Hawaii în 2 321, lăsând urme de mister, vrăjitorie, crimă, arme atomice, violență, prostituție, magie, realitate dystopică. Filmul nu este o utopie, ci o dystopie. Perversiunea și degradarea, lanțul de plăceri ucigașe și erotice, despuierea de identitate, amestecul de jocuri, hazardul-rege, nu sunt creative, ci distructive.
Totul este pus sub semnul intoleranței, chiar și sentimentele cel mai umane, ca relația tată-urmaș, ca stările romantice. Clișeele SF sunt în prim-plan, ca distrugerea iminentă a pământului, distrugerea universului, fără șansă de evadare. Și scenele SF au aceeași ilogică precum violențele din Matrix, trilogia frațior Wachowski, deveniți între timp, prin operații transsexuale, surorile Wachowski. Nu știm ce rol joacă Tykwer în această relație din afara ecranului. Poate că viața reală a acestor teribiliști ai filmului are un mare impact în structura impersonală a unui film ca Atlasul norilor.
Sigur, norii au o mișcare imprevizibilă. Un atlas al lor ar fi să fie ca o hartă în care să le putem urmări traiectoria. Dar un Atlas al norilor este un paradox, ba chiar o imposibilitate, așa cum nu poți fixa într-un chenar mișcarea filmului. Mișcare aleatorie, imprevizibilă, există și în secvențele filmului, în alăturarea difuză, sărită, a cadrelor din diferite epoci. Un machiaj preistoric al lui Tom Hanks, de pildă, se alătură unuia clasic sau modern. Până la urmă, dacă ai bani, te joci, totul este un spectacol ludic, o plăcere de a te juca cu mijloacele cinematografice, de a le manevra ca pe niște cuvinte. O mare operă suprarealistă, pe care ar putea-o semna toți avangardiștii artei.
Grid Modorcea, Dr. în arte
