Oameni fără pretenții
Generația mea, cel puțin prietenii pe care i-am avut, a fost o generație cu pretenții. Toți au realizat lucruri importante, au lăsat poporului român urme de preț, dar au plecat supărați din această țară. Unii, ca istoricul Florin Constantiniu, mărturisea că se roagă la Dumnezeu să-l ia cât mai repede, să nu mai vadă ce se întâmplă azi în România. Sunt la o vârstă, spunea, când nu mai pot să-mi iau lumea în cap, să plec din țară, cum fac alții mai tineri, așa că aici îmi este mormântul. O, dar cât de triști au plecat din această lume Sergiu Nicolaescu, George Motoi, Ștefan Iordache, Mihaela Tonitza, Sebi Ștefănescu, Puși Dinulescu, Nicolae Praida, Geo Saizescu, Eugen Atanasiu, Mircea Micu, Simon Ajarescu și mulți alții care îmi erau buni prieteni! Au plecat triști și revoltați. Iar profesorul meu Solomon Marcus, era și mai revoltat, a defint România de azi „o țară de semianalfabeți cu internet”.
Alții, care încă nu au plecat, fiindcă se cred nemuritori, ca triada Patapleșanu, după ce l-au băgat pe Eminescu în debara, i-au taxat pe români drept „popor de patibulari”, care ar avea „structura fecalei”. Și lista nemulțumiților bătrâni este lungă. Nu am întâlnit om trecut de 60 de ani care să nu fie trist, să nu judece cu asprime România de azi, ajunsă Românica, o țară cu oameni fără pretenții. S-au trezit față în față două lumi, un amestec de oameni cu și fără pretenții. Cei fără pretenții însă, îi copleșesc ca număr pe oamenii cu pretenții. Dar aceștia din urmă trebuie să-și ceară drepturile, fiindcă pretențiile lor au fost mari, ei și le-au onorat, le-au justificat și le-au dus la bun sfârșit, dar oamenii fără pretenții le-au călcat în picioare. Și nu mai au cum să-și impună voința, fiindcă oamenii fără pretenții sunt flămânzi, ei sunt masele care merg la vot. Și aleg oameni ca ei, fără pretenții.
Pe toate drumurile întâlnim oameni fără pretenții. Ei sunt o specie care se mulțumesc cu puțin, sunt „descurcăreții”, cei care nici nu știu în ce țară trăiesc, fiindcă nu-i cunosc istoria, sunt, într-adevăr, semianalfabeți cu internet, se simt bine cu ce primesc, se îmbracă frumos, cu noile haine care au invadat magazinele României, și unii sunt chiar fericiți. O lume fără pretenții e fericită în România, dar oamenii cu pretenții, care vor ca țara să aibă alt nivel, alt statut, sunt nemulțumiți, sunt triști.
Mai ales când vin din America, Franța, Anglia, Suedia și alte țări libere și văd diferența, deși și acolo oamenii au două mâini și un cap. Nu au mai multe capete, nu sunt balauri. Oamenii seamănă, sunt îmbrcați la fel, atunci de unde acest decalaj, această prăpastie?
Să fie la mijloc voința sau cultura? Noua generație nu știe nimic nu despre Diurpaneus sau Cantemir, nu știe nimic nici despre revoluția din 1989. I-am văzut prin Cișmigiu, când puneau afișe cu sloganurile revoluționarilor din decembrie ‘89, dar nu știau nimic despre cum o mie și ceva de tineri ca ei au murit atunci. Sigur, le-am povestit eu cum a fost. Dar e suficient? La școală nu li se face o astfel de istorie. Noii politruci se feresc să le vorbească despre idealurile din ‘89, fiindcă ele au fost cumplit trădate. E o generație născută după ‘89 și ei stau cu fața nu spre trecutul României, spre idelurile românilor de altădată, ci stau cu fața spre America și alte țări dezvoltate, numai cu gândul să ajungă acolo, chiar dacă nu cunosc realitatea, o știu din auzite sau din filme.
Oamenii cu pretenții din generația mea nu mai au nici o șansă să fie ascultați, să fie folosiți, să li se dea de lucru, ei așteaptă să plece din această țară, care e condusă de maimuțoi, de guverne demise, de președinți în vacanță, de liichele, de impotenți. Nimeni, din oamenii fără pretenții, nu are nevoie de un om cu pretenții, noii pricopsiți au ocupat toate locurile și se descurcă, ei nu au nevoie de experiența unor valori, de un sfat de-al lor, de nimic, gata, și-au trăit traiul, spun ei, să plece, să ne lase în pace cu pretențiile lor, să nu-i mai vedem, să se ducă de aici! Și Iisus dacă le bate la ușă, nu-i deschid, fiindcă nici una dintre pretențiile Lui nu le este pe plac. E prea exagerat, zic, e prea pretențios, să ne lase în pace cu preceptele lui divine. De-ar reveni Iisus, sigur l-ar alunga cu telefoanele mobile sau l-ar răstigni din nou pe o esplandă de la metrou!
Lucruri elementare, de alfabet, nu se mai întâmplă. Nu se mai creează o continuitate între generații, ca țara să meragă din pretenție în pretenție, să existe o continuitate a pretențiilor, care înseamnă arhiva de comori a neamului, să nu piară moștenirea, tradiția, Predania. Noua generație stă cu spatele la trecut. Oamenii așa-ziși noi sunt mai răi ca vechiturile și mincinoși, ași în promisiuni deșarte, cum am arătat punctual în cazul Dan Barna și Sebastian Burduja. Dar viitorul nu se poate construi dacă nu stai cu fața spre pretențiile trecutului. Altfel țara se dizolvă, se destramă, devine o piață de desfacere pentru pretențiile străine. Care sunt superficiale, reduse la câștigul imediat, la speculă, la o piață de produse second-hand. Fără pretenții puternice, adânci, specifice, o țară e condamnată la pieire. România va avea un nume, dar nu și un renume demn, frumos. România va fi pe hartă, dar fără identiate, fără personalitate.
Mă gândesc la daci, cum își onorau ei bătrânii, cum statul cel mai puternic al timpului de pe vremea lui Burebista era condus de Sfatul înțelepților. Și cum măreția regatului lui Decebal a impus timp de 12 ani tribut Romei! Ce însemna atunci Marele Preot? Ce însemna atunci un taraboste dac? Ce mândru era Brâncuși să-și considere numele ca trăgându-se din dacicul branc și să se considere taraboste. Unde mai sunt azi oameni în vârful țării de valoarea unui taraboste dac?
O țară care nu mai are nevoie de înțelepți, de bătrâni, e o adunătură, o aglomerație fără de exigență, fără năzuințe ambițioase, care intră în panică de la un guturai. „Bătrânii sunt trezorierii”, spunea Constantin Brâncuși, artistul de geniu care deține atributul de fondator al artei moderne, ca și un record al vânzărilor, cu La Jeune fille sophistiquée.
L-am sărbătorit recent, la 144 de ani de la naștere, dar cum l-au sărbătorit oficialitățile, „oamenii noi”, ca ministrul culturii? O bătaie de joc. Ia cineva în seamă ce a spus Brâncuși? O fi adevărat ce spunea el? „La noi – în România, nu se ia niciodată o hotărâre când cei bătrâni stau jos, iar tinerii în picioare”. Sau: „Dacă nu ai un bătrân în căminul plin de copiii, să-l cumperi”. Parcă vorbește despre alți oameni, despre altă țară.
Și ce cult al nemuririi aveau dacii! Însă totul s-a evaporat azi, nimeni nu mai are nici un cult. Poate cultul impersonalității. Însăși biserica are cultul Cutia Milei, al rapacității. Credința e o mascaradă. Tot mai mulți români cer să fie incinerați, fără să știe ce semnificație avea acest act la geți și daci. Nu-i interesează moartea, nici nemurirera. Doar clipa, carpe diem, să trăiască bine acum, prin asta înțelegând să se ghiftuiască, așa cum fac în postul Crăciunului în Piața Constituției! Pretențiile trecutului sunt uitate.
O gigantică energie, un tezaur de acumulări înțelepte se pierd. Ce se pune în loc? Gargară. Tehnologie. Ambalaj. Poți să pui ceva în locul unui tezaur? Or fără pretenții, fără exigențe, fără obiceiuri, fără legi, fără morală, fără trecut, nu mai avem nici un viiitor. „De vrei viitorul a-l cunoaște, spunea Eminescu, întoarece-te în trecut”. Cine mai face azi un asemenea efort? Mai interesează pe cineva viitorul? E foarte greu să-mi imaginez o clasă politică avidă numai după putere care să se întoarcă cu fața spre trecut, spre popor, care să fie atentă la pretențiile înaintașilor, pentru a ști ce să facă pentru viitor!
O comoară de preț, o avere inestimabilă, mai ceva decât energia nucleară, se duce văzând cu ochii pe Apa Sâmbetei.
Grid Modorcea
