Credeți că distinsa doamnă (sau domnișoară) Corona Lisa a fost de Paști o ameninațare pentru români? Înseamnă că nu ați auzit niciodată de Mărgelatu sau de Nea Mărin miliadar!? Am căutat miel peste tot, la magazinele din centrul Bucureștiului, unde fac de obicei piața. Am rotit-o și pe la Piața Amzei, dar nimic, nici un miel nu mieluna, așa cum ne-a garantat ministrul agroplenipotențiar că se vor tăia toți mieii zburdalnici ai națiunii și nici un virusat sau antevirusat nu va duce lipsă de miel la masa de Paști.
O simulare a mieilor, mai ceva ca în filmul Tăcerea mieilor! Păcat că Iisus n-a preferat carnea de vițel, fiindcă vițel era destul, dar nimeni nu a făcut compromisul. Păcat! Toți voiau miel, numai eu am luat rasol de vițel, o minune pentru o ciorbă împărătească!
Dar nu putem să sar Paștele fără miel. Doar Iisus e Mielul. De când mama m-a făcut, mielul a fost mereu pe masa noastră, el e simbolul Paștelui. El și oul. Atunci m-am dus la piața mea preferată, Matache, negustor vechi, din stirpea lui nenea Iancu. Și acolo ce să văz, monșer, bairam ca la Union! Sau ca să venim mai încoace, ca la Târgul de Cărciun din Piața Constituției, organizat de Primăria Capitalei.
Adică se vindea și se înfuleca tot. Se desfășurau sute de tarabe ca la Crăciun. Cum bunii creștini au uitat acolo de postul nașterii lui Hristos, au uitat și aici de Patimile și de Învierea lui! Ce, o înviere nu se poate petrece și pe bază de chiolhan? Ba cred că e mai potrivită, cum mi-a spus Făcătorul de țuică de fructe, fiindcă e mai normal să fim azi mai ajunși decât sărăntocii de nazari de pe vremea Lui, care L-au alungat cu pietre! Noi nu-L alungăm, îi întindem mâinile curate și-L poftim la masă. Noi îl primim la sânul nostru, îl iubim, e timpul să se schimbe și obiceiurile creștine, să fie și așa cum trăim noi. Noi chefuim înainte de Învierea lui. De ce să ne întristăm? De ce să păstrăm momente de reculegere și post? Ne bucurăm că învie, că a înviat. Ne pregătim să-L primim, să-L vedem cum învie din nou! Ca Hopa-Mitică, pică-n cap și se ridică! Și îl primim cu burțile pline, domnule, să vadă că credința în El ne-a îndestulat. De ce să-l primim cu mațele ghiorăind a foame? Iisus nu a fost numai împăratul sărăntocilor, a celor săraci cu duhul, e și împărtaul nostru, al negustorilor! De ce să nu cinstim și îndestularea? Ce, numai sărăcia e bună? Ea e simbolul credinței? Puah! Să vină vremea îndestulării! Și când e mai potrivtă dacă nu pe timp de post? Postul Paștelui e binevenit ca să ne ghiftuim, nu-i așa?! Ăsta e cheistonul. Înainte, că după ce a înviat, nu mai contează, nu mai e chiar atât de interesant.
Nu-mi place când la ghișeft și beție se fac politicale. Refuz să ascult și plec.
Pomanageala și ghiftuiala, însă, era scumpă, la nivelul la care a ridicat guvernul virusat prețurile. De, pandemia trebuie respectată. Nu se poate să ne ghiftuim, fără să nu aducem ofrande distinsei muze Corona Lisa. Însă, nota bene, banii, pentru români, nu sunt un obstacol. Ei anihilează orice valoare a lor, prin plăcerea de a se distra. Păcat că nu au fost și tarafagii, dar nu se putea, mi-a spus Săftica, de la intrarea în zona mielunatului, care vindea pâine intermediară, fiindcă tarafiștii nu cântă încet, au și goarne, și tobe, și surle, și turle, s-ar fi auzit până la gară, iar poliția veghează, neicușorule, ca bairamul să se desfășoare fără sunet. Se desfășoară cu voie de la poliție, da, dar fără zgomot, pricepuși? Cine strigă, pică! E bine ca petrcerea să se facă fără strigăte, bătăi și politicale. În liniște. Ca pe vremea filmului mut. Păcat că au lipsit bătălile cu frișcă. De, ne trebuia un Chaplin sau un Stan și Bran.
Bucurie mare pe negustorii pe care-i cunosc prea bine, ei, când mă văd, îmi spun „boierule”, „boierule, ia treci și pe la noi, uite-aici sălățică, abia culeasă, uite și lobodă și leuștean, și păstârnac, și ceapă verde, pentru ciorba de miel, ați cumărat miel, bă, Culiță, du-l pe domn’ boier la Fane, să-i dea un miel, am tăiat o sută de miei, boierule, da’ vezi să fie unul potrivit, mă, nici prea gras, că ăla-i oaie, nici prea slab, că ăla-i iepure!”
Mă simt chiar boier când vin la Matache, negustor fanarizat, am tot auzit de el, e o legendă vie, de, eram de-o șchioapă de când frecventez această piață!
Și toți se bucurau că vând, tarabele erau doldora de produse, natura își dezvăluia toate fețele renașterii, negustorii vindeau în draci, non-stop, și mai lăsau și din preț. Ceea ce s-a dovedit că românii nu s-au înrăit detot, cum se spune, n-au devenit ciumă pe vremea holerei, au rămas creștini, nici nu s-au otomanizat, nici nu s-au manelizat, cum se zice pe la noi.
O atmosferă de Paști adevărată, pentru care ne-ar fi invidiat și nazarienii lui Iisus, mi-a spus omul cu țuica de fructe, fiindcă ei au visat să vină o eră în care obiceiurile sfinte să se petreacă așa cum vor oamenii, nu cum vrea guvernul și nici popa. Cică ar fi fost un pact între guvern și popi, dar poporul de la Matache n-a ținut seama de nici un pact, pactul lor era vechi, e pactul cu Satana, același, neschimbat, de pe vremea lui Matache, boier vechi, adică nu boiar, zice bătrânul uitat de vreme, din colț, de la pastramagerie, ci negunstor vechiu, ce, n-ați auzit de Matache Măcelaru? Era măcel ce făcea el, cum tăia vitele și porcii, și și mieii, de Paști, era toată piața plină, păi aici nea Lolo, cum îl alintau ai săi, fiindcă numele lui real era Loloescu, a făcut revoluția de la ‘48, pen’ că toți revuluționerii ăi mari de la răzbelu’ de ‘dependență treceau pe la el, aici era sediul, fiindcă pe vremea aia piața se afla la marginea Bucureșcilor, iar de la margine se-ntâmplă totul, nu de la centru, centru profită, dar marginea e baza. Și baza aici era nea Lolo, nea Lolică, Măcelaru, măcelar vestit, că dacă luai un miel, îți dădea doi, era pomana de Paști, azi cine-ți mai dă pomană?, uite, îi zic, îți dau eu, ăăăă, păi cu doi lei, boierule, ce să fac, nici la fund să mă șterg cu ei nu ajunge, nu, nu, taică, azi cerșetorii e boieri, e invers decât pe vremea lui nea Lolo! El de-ar veni azi, ar pune-o la zid pe Corona asta de-i zice și Lisa, și ar face poștă cu ea! Poștă la Corona, veniți, băieți, că-i fată bună, uitați de trupeșă-i și ce șolduri are, îl îngroapă și pe tata mare!
Și uite colo, îl vezi, mai spunea bătrânul chefliu, ne veghează bustu’ lui, nu a’ lui Lolo, ci a’ lui Garalamb, medicu’ Haralambie, noi Garalamb îi spunem, mă, că-i medicu’ de-a scăpat piața și tot Bucureștiu’ de holeră, de ciuma adusă de soldați, în timpu’ răzbelului, a fost o ciumă mare atunci, nemicitoare, da’ dom’ doctor Garalamb i-a venit de hac! De aia are el statuie aici, de aia ne privește de acolo, de la cap de Popa Tatu, fiindcă a meritat statuie, a salvat vieți. Azi un Garalamb ne trebuie și crapă toți păduchii de-i zice viruși!
Într-adevăr, la intersecția străzilor Berzei cu Popa Tatu se află bustul din bronz al doctorului Haralambie Botescu, erou în lupta cu marea epidemie din timpul primului război mondial.
La toate astea mă gândeam de Paști, când sorbeam din ciorba de miel cumpărat de la Piața Matache.
Grid Modorcea
