Este foarte important pentru a oferi imaginea completă a evenimentelor Festivalului „George Enescu”, ediția 24, implict a trăirilor mele directe, să prezeint în câteva cuvinte și lansarea pe care am făcut-o în rotonda Ateneului, în pauza concertului oferit de Camerata Salzburg, care a avut un program Mozart foarte dens și complex, pe care l-a parcurs cu străucire, cu ușurința și voioșia cu care însuși genialul compozitor austriac își scria partiturile.
Am prezentat cartea IUȚIREA DE SINE ÎN VIZIUNE ENESCIANĂ. POEME DES-CÂNTATE. ORATORIUL „GEORGE ENESCU”, care este a șasea mea carte despre George Enescu și festivalul care îi poartă numele. Cartea, cu numărul 101 din opera mea, conține o analiză amplă a ediției 2017, aducând la zi ISTORIA FESTIVALULUI (2015), singura lui istorie de până acum, apoi conține libretul ORATORIUL „GEORGE ENESCU”, un vis vechi al meu. L-am scris cu speranța să prindă viață, căci volumul este înainte de toate o provocare pentru compozitorii români, care sunt invitați să compună muzică după acest libret. Dar volumul mai conține un ciclu de 76 de poeme (mini-librete) inspirate din viața festivalului, din lumea muzicii. Unele dintre ele versifică anumite concerte, au ca personaje muzicieni faimoși, pomeniți cu numele lor, realizând astfel un fel de antologie muzicală în versuri, pe care cititorul este invitat să o cânte în felul lui. Este o invitație la inspirație, muzica fiind poate fermentul cel mai bun pentru experiment și creație.
Deocamdată, cartea a stârnit interesul melomanilor, deși eu am spus, dacă există vreun compozitor aici, să se arate („Lăsați compozitorii să vină la mine!”) și îi ofer cartea în dar, numai să încerce marea cu degetul, cum se spune. Nu a venit nici un compozitor. De altfel, compozitorii români au fost floare rară la acest festival. Îi căutai cu lumânarea, așa cum i-am căutat eu, ca să le dăruiesc acest volum. Nu am descoperit la Ateneu decât doi compozitori, pe Adrian Pop și Horia Moculescu, cărora, evident, le-am dăruit cartea. Am mai oferit-o și artiștilor Felicia Filip, Grigore Leșe și Aurelian Octav Popa. Sigur că au fost și alți muzicieni români, dar eu nu i-am întâlnit. Sau nu s-a întâmplat să-i cunosc, deși lumea noastră e tare mică.
Surpriza a venit totuși din partea redactorului Mihaela Helmis de la Radio România Actualități, care mi-a luat un amplu interviu, vrând să știe amănunte despre Oratoriul „George Enescu”. M-a ajutat în explicații șansa de a fi văzut în festival Oratoriul „Ioana d’Arc pe rug” de Arthur Honegger, cu Marion Cotillard în rolul titular. Sigur că așa ceva este de dorit și pentru Oratoriul „George Enescu”. Lucrarea lui Honegger are libretul scris de Paul Claudel, poet mistic, autorul celor mai valoroase texte religioase ale Franței. Libretul său este încărcat de elemente sacre, căci acesta este și subiectul Oratoriului, care are în centrul său o mare tragedie mistică. Ioana se dovedește în viziunea lui Claudel focusul unității Franței, sămânța identității ei naționale.
Și pentru mine Enescu este simbolul identității naționale, eu îl consider sfântul nostru, pentru că a trăit așa cum a spus: „Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un mistic”. Filmul meu GEORGE ENESCU – ALESUL LUI DUMNEZEU este un film despre copilăria lui Enescu, concentrez viața și muzica lui Enescu în jurul trăirilor sale de la Liveni, Cracalia, Dorohoi, dar mai ales Zvoriștea, unde și-a petrecut multă vreme în biserica din sat, fiindcă preot a fost bunicul său, care a păstorit acolo timp de 52 de ani. Enescu, ori de câte ori revenea în țară, dădea fuga la Zvoriștea, să mai audă glasul îngerilor care îl inspirau. El chiar mărturisește în Amintiri că multe piese le-a auzit întâi, ca voce interioară, în biserica din Zvoriștea, cum ar fi Sonata nr. 2 pentru vioară și pian, al cărei prim sunet l-a auzit acolo când avea 14 ani. Iar peste trei ani avea să compună sonata dintr-un suflu, în doar două săptămâni. Sunetul a crescut în el și a explodat. Este una dintre cele mai frumoaase sonate ale lumii. Cu izvorul în zona mistică de acasă. Nordul Moldovei este plin de urme isihaste, dat fiind că domnitorii țării făceau curent ofrande la Muntele Athos, ctitorind acolo schituri și aducând în țară energia dată de trăirea isihastă. De aici trebuie pornită o analiză a operei lui Enescu, de la constatatea reală că muzica sa are o natură isihastă, așa cum am arătat și eu în cărțile mele (vezi în special Isihasmul enescian), inclusiv în aceasta, abia lansată. Faptele o dovedesc.
Iată care este miezul libretului meu. Enescu merită acest oratoriu. Esre un compozitor de geniu, nu numai cel mai mare compozitor român, dar și printre cei mai mari compozitori ai lumii. Suntem datori să-i închinăm acest oratoriu. El există, există în cartea mea. Există această mare dorință și printre melomani, dar nu există… compozitori. Unde sunt compozitorii români? E nevoie de un Honegger al României să compună așa ceva, altfel se va întâmpla ca în noua realitate, când străinii vin și ne fac evenimente, cântă cel mai bine lucrările lui Enescu, precum o face Vladimir Jurowski, dar și multe din evenimentele Festivalului sunt sponsorizate și susținute de ei.
O traducere a libretului meu în engleză, ar naște fără îndoială amatori printre compozitorii străini, fiindcă, dacă ar cunoaște fantastica viață a lui Enescu, sigur ar pune-o pe note, așa cum sunt sigur că și cineaștii de la Hollywood sau de la BBC nu s-ar da în lături să ecranizeze un asemenea scenariu. Pe nimeni nu poate lăsa indiferent un atare subiect, ca viața unui copil-minune, care a supraviețuit tragediei familiei sale, care pierduse înainte alți 11 copii, morți la naștere sau de mici, loviți de epidemia cumplită a timpului, angina diferică, boală care avea să-i răpească și reginei Elisabeta copilul. Nu întâmplător regina, poeta Carmen Sylva, avea să-l adopte pe micul Jorjac, să-i ofere o cameră la Castelul Peleș, să-l iubească intens, ca pe copilul ei. De altfel, actul doi al oratoriului îl dedic relației lui Enescu cu regina, cu regalitatea. Este tulburătoare această lungă iubire dintre regină și Enescu. Elogiul său făcut în Amintiri reginei Elisabeta completează concepția sa mistică despre regalitate și despre lume, care ar trebui să fie organizată în chip ierarhic, spune Enescu, așa cum este monarhia.
Festivlul mi-a mai adus o surpriză de proporții. De la New York m-am întors copleșit de Festivalul „Mozart” de acolo, fiindcă mereu mă gândeam la Festivalul „Enescu” și-i visam un destin asemănător, axat pe spectacol teatral, coregrafic, plastic. Acel spirit aveam să-l descopăr aici, la București, în mini-festivalul „Mozart Week” inclus în Festivalul „Enescu”. Momentul Camerata Salzburg face parte din el. Dar am mai văzut ceva în spiritul american și anume trupa „Les Sourds-Doués / Surzii talentați”, evolunând într-un spectacol memorabil pe scena minunatului Teatru Excelsior, o bijuterie. Acest spectacol consonează cu vizunile mele din ciclul POEME DES-CÂNTATE, care este o altă mare provocare adresată compozitorilor români, pe care îi invit să compună după aceste mini-librete piese muzicale, în special mini-spectacole sau opere într-un act, cum am conceput libretele Geniu castru și Cuza se întoarce. Deja prieteni melomani care au citit aceste poeme s-au simțit provocați, antrenați să le cânte. Eu le-am cântat în felul meu, pe toate, când le-am scris.
Așa ceva se practică în lume, sunt în spiritul muzicii lui Mozart, dar nici pe Enescu nu-l exclud din acest joc, dat fiind că el era un fantastic pantomim. Spiritul ludic i-a fost în sânge, așa cum scrie Cella Delavrancea despre aceste talent ieșit din comun al lui Enescu. Avea puterea de a imita toate personanele pe care le întâlnea. Se așeza în fața oglinzii și le imita gesturile și tonalitățile, pe care le reproducea întocmai. De altfel, se cunoaște memoria sa muzicală proverbială. El a declarat nu o dată că dacă s-ar pierde partiturile „celor trei B” (Bach, Beethoven, Brahms), le-ar putea reproduce din memorie.
Grid Modorcea, Dr. în arte
