Puterea Crucii
La Universitatea Lenin din New York, în anul 1936, Beria (ministrul de interne al lui Stalin) le ținea studenților lecții de psiho-politică, cum să strivești un popor. Întâi și întâi să le distrugi inițiativele personale și mai ales personalitățile care se pot ridica din mijlocul lor, adică tezaurul de independență al gândirii. În fond, recomandarea directă și cinică ca să-i bagi pe oameni sub preșul ideologic ca pe un gunoi al istoriei. Și apoi, sublinia Beria, este absolut necesar să le alungi din suflet credința în Dumnezeu, căci cel ce crede, accentua el, nu mai poate avea frică de semenul său. Este furat de mirajul veșniciei. Pasul făcut înapoi din transcendență către specie, din înaltul Cerului în subsolul ființei, trebuia realizat ferm, fără de nicio ezitare. Omul cel nou, redus la reflexe strict biologice, trebuia să fie o simplă identitate nevetrebrată social, aflată în permanentă teamă față de semenul lui mai puternic. TEAMA, acestă teribilă armă ce poate conduce omul spre mizerabilitatea ființei! Nu teama obișnuită, pe care orice om o poate avea în fața imprevizibilului vieții, ci cea terorizantă, impusă de semenul tău mutant, pe care s-o respiri cu toată ființa, în orice clipă, până la totala paralizie a conștinței tale. Nici măcar teama supraviețuitorului, care totuși se mai luptă din instinct de conservare, cu ultimele lui puteri, având în colțul ochiului o lacrimă de speranță! Nu, ci acea teamă cumplită, intrată în fiziologia organismului unei lumi mutilate, care duce viețuirea omului la SUBVIEȚUIREA lui! Și-atunci „subviețuitorul” devine de bună-voie și nesilit de nimeni coparticipativ la răspândirea terorii, considerând-o pe aceasta normalitatea vieții lui.
Intrați în familiile lor, în educația căminului, în cultură
Și totuși ceva lipsea acestei terorizante ideologii, făcute cinic în numele egalității, fraternității și mai ales al umanității. S-a constatat că omul încă mai prezenta nebănuite rezerve de regenerare, ce nu puteau fi distruse doar prin teroare. Aici a fost sensul scrisorii liderului comunist Antonio Gramsci, adresată lui Stalin. Nu cu homo sovieticus se va realiza victoria marxismului în lume, sublinia acesta, atrăgând atenția că atâta timp cât proletarul occidental are suflet creștin, comunismul nu va putea triumfa nicicând. Marșul lung, a spus Antonio Gramsci, părăsind pe față și fără de temeri linia vechilor marxiști. Intrați în familiile lor, în educația căminului, în cultură, în învățământ și mai ales în artă! Acolo să infuzați încet și sigur, neobservat, dar letal în timp, noile idei! Numai așa se vor răstura de la sine toate valorile clasice în frunte cu creștinismul, care ne-au împiedicat până acum în izbânda marxismului în lume, sublinia liderul comunist italian. Și astfel, o nouă dictatură s-a născut! Cea fără de lacrimă, cum ar spune Huxley, crescută încet și pervers, sub umbrela democrației, a libertății și a drepturilor omului. Dar care om? Evident același om nou, fără de Dumnezeu, care revine în scenă puternic și fără scrupule, trăgând după sine un adevărat seism al ființei umane, un derapaj antropologic fără precedent și, mai ales, o mistuire satanică a condiției noastre creștine. Ordinul era clar, odată pentru totdeauna, de pe suprafața pământului trebuia să dispară homo religiosus, indiferent de credință și mai ales creștinii.
Creștinii nu renunță la credința lor
În cartea sa intitulată „Les martyrs”, Francois Rene de Chateaubriand vorbește la un moment dat de o adunare subpământeană a tuturor demonilor lumii cu stăpânul întunericului.
„- Ce ne facem?” întrebă el din răsputeri pe toți cei adunați la chemarea lui făcută de urgență. „Creștinii nu renunță la credința lor și-și disprețuiesc viața de pe pământ, lăsându-se crucificați pentru Iisus?”
O liniște adâncă de sfârșit de lume se așternu pentru o clipă în acele tenebre ale pământului. Demonii fuseseră surprinși atât de întrebare, cât și de starea cu care fusese pusă. Era pentru prima oară când stăpânul lor părea profund tulburat. Dar iată că din mulțimea aceea întunecată se auzi o voce.
„- Nu fii îngrijorat, stăpâne! Eu am să-i trec prin foc și sabie!”
Ceilalți demoni întorseseră capul mirați să vadă care este acela dintre ei care a îndrăznit să vorbească.
„- Tu cine ești?” se auzi vocea ca un tunet în plină furtună a stăpânului tenebrelor.
„- Eu sunt demonul omuciderii, măria ta!”, răspunse vocea.
Cartea era scrisă în 1809
Pentru o clipă m-am oprit din lectură și m-am uitat să văd când a fost publicată cartea pentru prima oară. Era scris anul 1809. Până la revoluția bolșevică din Rusia nu aveau să treacă decât 109 ani, dar startul fusese făcut deja în 1789, cu doar 20 de ani înainte, în timpul Revoluței Franceze. Demonul omuciderii se ținuse de cuvânt. O baie cumplită de sânge cuprinsese întreaga omenire și oare de ce? Oare ca să nu extirpe sufletul creștin din om?
„- Stăpâne!”, se auzi din adunare o voce calmă, ce pentru o clipă avu rolul să liniștească rumoarea întregii adunări, care, cu ochii minții văzuse deja rodul omuciderii în lume.
O frunte înaltă, cu părul alb, se ridică din întunericul sălii. „La fausse sagesse”, înțelepciunea falsă scrie Rene de Cheateaubriand.
Din mulțimea aceea de infern se ridică un alt demon.
„- Stăpâne al întunericului, eu nu am să-i omor, nu am să-i chinui, nu am să le fac nimic din toate acestea, dar AM SĂ-I CONVING!”
„- Tu cine ești?”, întrebă surprins din nou stăpânul tenebrelor.
„- Eu sunt demonul Rațiunii, stăpâne!”
Și din nou un gând devastator m-a cuprins. Cum tocmai din această rațiune a izvorât din trecut până azi, cu șanse infinite spre viitor, lipsa oricărui proces de conștință, ca și cum Cain a lăsat în urma lui o întreagă civilizație a lipsei de remușcări. Dar iată că încă o dată din mulțimea aceea de infern se ridică un alt demon. De data aceasta era un tânăr cu părul buclat care-i cădea sălbatic pe spate.
„- Stăpâne, eu nici măcar nu-i mai conving! Îi fac doar să iubească răul. Eu sunt cel mai tânăr demon, stăpâne! Sunt demonul pasiunii fără de Dumnezeu!”
Dincolo de cuprinsul acelei minunate cărți ascultam o continuare a dialogului.
Am închis cartea. Gândeam, aceasta este plămada din care s-a creat omul nou, cel care astăzi ne suprimă dreptul la credință, ne rătăcește sensul vieții și ne ascunde adevărul. Și parcă dincolo de cuprinsul acelei minunate cărți ascultam o continuare a dialogului.
„- La orizont, stăpâne al întunericului, vom așeza o nouă tiranie, cea a științei fără de Dumnezeu! Tirania tehnologică, stăpâne! Ea va citi gândurile și visele acestor muritori și, mai presus de toate, le va șterge memoria! Vom avea oameni după chipul și asemănarea noastră! Și cine oare ne va sta împotrivă? Vom șterge tot, ca apoi să scriem noi în loc de Dumnezeu, marele neant!”
Scrisul firav va distruge neantul
Aici m-am trezit. Și mi-am adus aminte de ceva legat tot de scris și mai ales de limba noastră românească.
„- Dane, tu știi când au scris basarabenii pentru prima oară cu caractere latine în limba română?”, m-a întrebat într-o zi Nicolae Dabija.
„- Nu, nu știu!”, i-am răspuns surprins.
„- În anul 1991, pe crucile din cimitir, aflate la căpătâiul mormintelor lor. Abia atunci au putut scrie!”
Și-atunci mi-am dat seama că scrisul acela firav de pe cruce, ca un murmur către Dumnezeu, va distruge neantul ce ne înconjoară astăzi!
Dan Puric
