Eu sunt un român simplu ca oricare altul, originar din părțile Mehedinților. Sunt recunoscător părinților mei pentru tot ceea ce au făcut pentru mine. Mi-au oferit șansa să văd lumina soarelui aproape de malurile Dunării, în locuri binecuvântate cu o frumusețe unică, simplă și eternă, însuflețite cu liniște de Biserică și răbdare supraomenească. Provin dintr-o lume dăruită nouă cu tot ce există mai bun și mai rău în noi, plină cu dragoste, lacrimi, generozitate, suferință, sărăcie, violență, invidie, răutate, lăcomie, rușine, mândrie, uitare, smerenie, bucurie, dor nesfârșit, iar toate sunt bucăți din mine.
Atunci, la începutul existenței mele pe acest pământ românesc am locuit cu mama și tata într-o casă cu o singură cameră construită din cărămizi de chirpici. Am învățat de copil să apreciez oamenii și lucrurile simple: să aduc bunicilor apă de la fântână cu ulciorul de lut galben și să mă bucur de bucuria lor, să zdrobesc în jumătăți și să împart cu alții o bomboană cu lapte, să mănânc ce găseam prin grădină, să mă bucur de ploaie și primii fulgi de zăpadă, să citesc la lumina lumânării, să mă rog și să cred, să descopăr dragostea pentru oameni, istorie și lectură și să am grijă de frații mei seara, în așteptarea sosirii părinților noștri de la muncă.
În urmă cu puțin mai mult de paisprezece ani plecam din cartierul copilăriei mele, aflat la periferia Severinului, către București la facultate. Am pornit la drum sincer, naiv și idealist cu încredere în ceea ce simțeam pentru că voiam să fac o diferență și să schimb lumea, să-mi ajut părinții și oamenii de acasă. Cu trecerea timpului uneori în nopțile capitalei noastre mă încerca sentimentul că se deschid porțile întunericului, iar eu uitasem chipuri dragi, de unde am venit și de fapt, mă invada teama că nu mai știam care este rostul meu pe această lume.
Îmi era tot mai greu să-mi amintesc cum mă urcam în vișinii cimitirului din Schela Cladovei să-mi potolesc foamea înainte de a ajunge la școală; căutam cu ochii sufletului să admir din nou stelele cerului mehedințean și să văd Dunărea mereu aproape de idealurile mele sodomizate rând pe rând de mai marii timpurilor noastre.
Apoi, a urmat o vreme a uitării totale și m-am pierdut pe mine însumi în goana după bani și succes. Așa se face că fără să realizez nici măcar pentru o clipă devenisem cea mai proastă variantă a mea.
Trăiam într-o lume fantasmagorică a iluziilor fabricate de mintea mea. Credeam că banii ne rezolvă orice problemă și mă lăsam controlat de propriile gânduri. Renunțasem la mine și la familia mea, în timp ce mă mințeam că sunt pe drumul cel bun al parvenirii sociale. Observam că este atât de greu să-ți schimbi soarta, încât la un moment dat pierderea sufletului părea că nu este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla. Oricum nu poți schimba nimic, parcă așa se spune. Oare, chiar așa să fie?
Cu toate acestea, în cele mai grele momente ale mele am simțit că cineva sau ceva mă trage de mâneca hainei să mă trezească din adormire. O forță interioară mi-a dat curaj și încredere când am avut mai multă nevoie. M-am descoperit prin experiențele trăite și mi-am construit identitatea mai ales în clipele de frământări și durere. Am învățat să mă iubesc pe mine însumi și pe oamenii de lângă mine, oricum ar fi ei, m-am străduit să fiu prezent în viața de zi cu zi de partea binelui și a adevărului și să renunț la toate măștile mele, la impostură și fățărnicie.
Acum, îmi dau seama că imaginile din copilărie păstrate cu toată ființa mea m-au purtat mereu înainte să aflu cine sunt cu adevărat, să nu renunț la mine și să cred mereu în bunătatea oamenilor, chiar și atunci când ar părea că nu are niciun rost. Cu poticneli și înfrângeri am început o luptă cu mine să îmi descopăr dreptatea mea, credința și vocația. Eu am pornit pe un drum nou al regăsirii mele, iar salvarea mi-am găsit-o greu în mine însumi, acolo unde nu mă așteptam că poate să fie vreodată.
În luna iunie a acestui an, într-o zi lipicioasă ca atâtea altele trăite în cuptorul bucureștean am devenit părinte datorită fiului meu. În primele clipe am văzut cum se naște minunea omenească, viața însăși. Pentru un moment Mihai s-a oprit din plâns în brațele mele și am simțit că mă îmbrățișez pe mine însumi. M-au cuprins emoțiile trăirii lui și cele ale devenirii mele.
Recent, pe malul mării m-am uitat în ochii lui albaștri, verzi și m-am văzut bătrân cu părul încărunțit. El eram eu și eu eram el. Umblam diferit, aveam chip și grijă de tată și ușor, ușor încep să fiu. Mi-am regăsit familia și dragostea pentru oameni uitați, vorbind simplu cu fiecare dintre ei.
Așa se face că într-un moment de eliberare a deznădejdii lui, am auzit strigătul fratelui meu:
“- Sufletul meu a rămas acasă la noi, în Severin. Aici, în Anglia sunt doar cu trupul”.
Într-adevăr, doar trupurile noastre au plecat din țară, bucăți din sufletele noastre au rămas acasă și ne așteaptă să ne întoarcem. Sărăcia ne-a mâncat sufletul puțin câte puțin, până când disperarea și neputința ne-au forțat să plecăm fiecare pe unde a putut. Deși, simțim că ceva nu este în regulă, încă nu realizăm ce se întâmplă cu noi. Ne ascundem de noi înșine și de familia noastră, de țara noastră. Ceva din interiorul nostru ne avertizează că ne-am pierdut țara, libertatea, dragostea și identitatea.
Am devenit cu voia noastră prizonierii nevoilor artificiale. Propriile noastre gânduri ne împiedică să fim ființe vii. Am construit o societate lipsită de încredere cu un mod de viață potrivit mai degrabă pentru mașini decât pentru oameni. Observăm că suntem cuprinși de lanțurile indeciziei și ale neputinței omenești. Vrem să salvăm lumea, dar am uitat de noi și de ceea ce iubim. Nu vrem și nu știm să ne asumăm responsabilitatea pentru propria viață și dăm mereu vina pe alții pentru tot și toate. Așteptăm mereu ca altcineva să ne salveze. Pierdem timpul și ne trece viața, dominați de ură și resentimente.
În câteva decenii de războaie fără sens unii cu alții și toți împotriva tuturor am devenit groparii sufletului nostru, acoperit de greutatea iluziilor pierdute în goana pentru supraviețuire, pentru hrana familiei noastre. Dar orice rău are și un sfârșit. De ajuns!
Familia este Patria noastră, alta nu aveam, iar țara este familia întreagă, casa tuturor românilor. Știu că vorbind cu smerenie unii cu alții ne vom trezi cu toții și vom pleca pe lungul drum al regăsirii și al întoarcerii către țara noastră și către noi înșine. Acum și nu mai târziu a venit vremea acțiunii și a devenirii noastre în ceea ce suntem sortiți să fim: fii și fiicele părinților noștri și ai țării noastre. Avem nevoie unii de alții să ne ajutăm ca frații și să ne îndrăgostim de noi înșine, să învățăm să iubim oamenii și pământul românesc, să ne regăsim și să ne amintim cine suntem.
Aici deschidem un nou drum de reîntregire sufletească, iar astăzi ridicăm steagul pentru eliberarea sufletelor noastre din temnița disperării și neputinței, să piară uitarea și dușmănia dintre noi. Eu am fondat Platforma #România Dodoloață din dragostea pentru fiul meu, pentru familia mea, pentru români și pentru pământul românesc. Acesta este jurnalul regăsirii noastre, un spațiu dedicat nouă, românilor.
Întotdeauna cu Dumnezeu înainte! Amin!
SURSA: https://rododoloata.ro/2017/10/10/romania-dodoloata-jurnalul-regasirii-noastre-intr-un-moment-de-eliberare-a-trairii-si-deznadejdii-lui-am-auzit-strigatul-fratelui-meu-sufletul-meu-a-ramas-acasa-la-noi-in-severin-aici/
