În tinerețea mea, pe vremea când eram student la matematică și-i avem ca profesori iluștri pe Grigore Moisil și Solomon Marcus, matematicieni umaniști, pătrunși de o înaltă cultură (solomon Marcus e cel care m-a dus prima oară la Festivalul „George Enescu”), am scris poezie matematică. Nu eram înțeles, în afară de poeții Coman Șova și Simon Ajarescu, poeți azi uitați, dar mari spirite. Mi-au fost publicate foarte puține poezii din acea perioadă, mai ales în revistele „Luceafărul” și „Steaua”. Aveam să le public eu mai apoi pe toate în volumul În căutarea absolutului. Și ca să fiu și mai puțin înțeles, am mai făcut o boacănă, am scris Teoria Univesralului Limitrof (TUL), în care am aplicat analiza matematică la artă, la poezie, așa cum făcuse Solomon Marcus în Poetica matematică, aplicată la piesele lui Caragiale.
Am publicat teoria mea în volumul Gridophania sau Poetica trăirii, dar ecoul acestui efort creator nu a venit nici până azi, mai ales că eu i-am făcut loc acestei teorii și în Civitas Innocentiae.
Sigur, așa este când cauți lumi necunoscute, riști să rămâi singur.
Dar iată că zilele trecute am primit din partea poetei Mihaela Muraru-Mândrea volumul Sălașul avatarilor (Ed. Tornada, 2014). Surpriza este de proporții, fiindcă poezia ei este scoasă parcă din TUL, ceea ce mă determină să o consider pe Mihaela Muraru-Mândrea (MMM) o locuitoare a Cetății Inocenței, s-o includ în Innocentopia, un dicționar al valorilor inocente, fiindcă vocația ei intelectuală se armonizează poetic cu marile idei ale inspirației pure. Ele sunt de sorginte vedică, mistica indiană, dar și cu vibrații din lumea SF (autoarea a fost la originea mișcării String, scoțând și revista cu acest nume).
Și cel mai plăcut lucru este faptul că izvorul inspirației este eminescian. Dar din zona avatarilor, cum este tulburătoarea povestire Avararii faraonului Tlà, nu mai puțin Archeus, Povestea magului călător în stele și alte scrieri oculte.
Se apropie și de viziunea creației universului din Scrisoarea I, dar mai ales de Rugăciunea unui dac, care devine rugăciunea unui avatar (poezia Rugăciunea avatarului).
Dacul lui Eminescu este un avatar nietzschean, care îl sfidează pe Dumnezeu, de fapt, îi spune „spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec”, în fond, el este avatarul lui Iisus, căci se victimizează, elogiază tot ce este contrar firii omenești, îi cere părintelui ceresc să promoveze Răul, să-i dea veșnică viață „celui ce cu pietre mă va izbi în față”.
De ce se întâmplă toată acestă inversare a lucrurilor? Fiindcă Eminescu crede că la baza lumii se află Răul. Apogeul negării lumii, a divinității ei estre poemul Demonism. Aici totul este negat și blestemat. Oamenii sunt „viermi cruzi, asemenea Titanului mort”, care i-a creat. E o poezie postumă, neterminată, neșlefuită, dar conține bulgărele incandescent al geniului eminescian, al unei concepții negatoare, funeste („o raclă mare-i lumea”), de sorginte schopenhaueriană. Știm că Eminescu a fost marcat și de filozofia indiană, că a zămislit de asemenea versuri multe legate de mitologia egipteană, că s-a desfășurat faustic de la Memento mori la Kamadeva.
Dar ceea ce face Mihaela Muraru-Mândrea este cu totul altceva, deși filonul ei de a poetiza idei abstracte este romantic. Avatarul ei, care seamănă și cu avatarul lui James Cameron, care opune civilizației răului militarizat utopia Pandora, o reîntoarcere la originea superioară a lumii, îl roagă pe Dumnezeu să aibă milă de păcătoși, să nu le întoarcă spatele, să-i ierte („Iubirea-ți Doamne ți-o implor, / credința-n Tine-n veșnicie… / nu te întoarce dincolo / de nesfârșita-ți măreție”). Este refuzul viziunii lui Moise, cu porunca lui dinte pentreu dinte („Nu ne ucide”). Poezia Rugăciunea avatarului conține o viziune pur creștină. Avatarul îl imploră pe Dumnezeu să blagoslovească lumea cu mila sa („Ai milă Doamne de noi toți”). E ca o replică la Demonism, la acel strigăt „pământ rebel, iată copiii tăi!”, atunci când îi cere demiurgului o regenerare („retrage-ți gândul din Urgie și / lasă-ne să fim copiii Lumii, încă vie”).
MMM creează prin excelență o poezie intelectuală, încărcat de o metafizică a neliniștii existențiale, care încorporează filosofia biblică, dar mai ales pe cea budistă. Lumea ei este o lume limitrofă, la granița dintre știință și umanismul poetic. Este o poezie luminiscentă (cuvânt laitmotiv în această carte a tranfigurării, a transparențelor opace). Multe concepte matematice, precum în poezia lui Ion Barbu (Ou spiralat, Concav sau Lumi paralele) se revarsă în vizunea sa avatarică. Sălașul avatarilor îl are ca zeu suprem pe Marele Arhitect al universului, adică pe Dumnezeu. Dar în lumea avatarică se perindă neliniști ieșite din gândirea conceptuală, din neoplasme, din stinguri, din pulsari (Fiul sufeltului meu).
Și totul este dominat de ruga avatarului căte Tatăl suprem, avatar căzut la condiția de Prinț Nomad (Moartea luminii și Nomazi).
Majoritatea poeziilor sunt scrise la timpul trecut („eram, făceam, dăruiam, ne înrobeam, ne bălăceam, aveam, căram, am fost, ne întâlneam, ne-am pierdut atunci…”). E ca și cum o ființă umană aflată la ultima încarnare își aduce aminte de reîncarnările anterioare. E foarte tentantă acestă idee. Vedem o serie de amintiri avatarice. Și unde se află tot procesul acestor aduceri-aminte? La graniță, în universalul limitrof. Noi, dacă am vrea să evadăm din această lume, ar trebui să ne plasăm în spațiul limitrof. Am ieși din acest univers și am intra în alt univers, așa cum se pot imagina și reîncarnările unei ființe, care străbate toate cele 7 chakra (schimb de energii, în formă de vârtejuri în cerc, numite în ocultism flori de lotus, care ne fac să ne menținem echilibrul și să comunicăm cu realitatea).
Mistica acestei poezii, într-o demonstrație foarte coerentă, este ca o rugăciune, rugăciunea unui avatar către zeul neînțeles și necunoscut, de a ne da certitudinea că nu am fost creați în zadar. Că existența noastră nu se sfârșește cu moartea fizică. Singur, nu ca în explicația creștină, a nemuririi sufletului, ci într-un înveliș științific, având credința că ființa noastră e înzestrată cu o energie care se continuă, dincolo de stingere. Este o poezie conceptuală în înveliș poetic, cu respirații ritmice romantice, dar nu în slilul lui T.S. Eliot sau E.E. Cummings.
Așa se termină această plachetă de versuri, cu această credință: „Ființa umană nu putea fi create în interiorul Arhitecturii Universale pentru a fi distrusă total. Nu ar avea sens… toată această devenire… dacă ar fi destinată neantizării… Mă întorc mereu, mereu, mereu, pentru că sunt un Avatar! Asemenea nenăscuntului Krișna care se reîntoarce prin propria sa forță”.
E posibil ca toate ființele umane să fie avatare. Și contemporanii noștri sunt reîncarnări ale unor ființe care au fost.
Această revenire, renaștere din nimic sau din propria cenușă este o credință a milioane de oameni, în primul rând a indienilor, care cred în zeul lor suprem Vishnu. Vishnu are zece avatare, printre care cele mai cunoscute sunt Rama, Buddha, Krishna. Alături de Vishnu, care e un zeu al conservării și protejării universului, se află încă două divinijtăți, Brahma (Creatorul) și Shiva (Distrugătorul). Ei formează trinitatea numită trimurti. A te reîncarna într-o broască țestoasă sau într-un leu, nu-i este dat oricui, ci numai lui Vishnu.
Trebuie să urci toate treptele cunoașterii, să ajungi la Nirvana, care este starea de eliberare supremă de la capătul samsarei, adică al ciclului de renașteri repetate. Nirvana e identificată cu fericirea, cu pacea absolută.
În America există numeroase școli care practică această credință, forma yoga e cea mai răspândită, fiindcă se concentrează pe latura mișcării, a exercițiilor fizice, elemente vitale pentru americani. Am văzut chiar și expoziții charmice, multe, o retrospectivă la Guggenheim Museum a faimoasei artiste iraniene Monir, o alta a chinzului Li Hui despre ksana, care în sanscrită desemnează o fracțiune imperceptibilă a timpului, momentul de impact între un obiect în mișcare și unul static, similar uimirii din filosofia budistă. Nu ai vorbesc de o artistă ca Daisy Youngblood, care sculptează din diverse materiale însuși fenomenul Chakra.
După cum ciclul Fluide mi-a amintit izbitor de Femeia pământului a sculptoriței americane Kathy Ruttenberg, care imaginează în limbaj surrealist o lume a exhalării pământului, a rodului, o fantasrică germinație din pântecul femeii, ca în viziunile de la Efes ale zeiție Artemis, legate de mitul fecundității. Artista a vrut să exprime ceea ce ea numește „o exhalare ocultă a pământului”.
Există și în Fluide o exhalare între interior și exterior, între corpul fizic și cel astral, o nevoie de materializare a increatului, fenomen simțit ca o curgere. E un lung poem care descrie curgerea în neștire a materiei prin ființa poetei. E ca o infinită cădere în păcat. Prin carnea lumii „curge curgătorul, / sacrul curge / scurs din tot”. E o imagine ca în Topitorul lui Ibsen din poemul dramatic Peer Gynt.
Dar există și o mișcare spirituală foarte cultivată de artiști, de actori în special, mișcarea antroposofică „Rudolf Steiner”, un filosof austriac cu o mare influență în mediile oculte, pe linia masonică Blavatsky. Am fost la un astfel de centru, în care era prezent și actorul Tom Cruise. Steiner a adus o contribuție occidentală la înțelegerea conceptelor de reîncarnare și karma, fiindcă antroposofia este o știință ezoterică, o concepție conform căreia omul, o ființă integrată între macrocosmos și microcosmos, deține niște proprietăți suprasensibile, astrale și eterice, dincolo de corpul fizic (e fenomenală teoria celor 12 simțuri și felul cum ființa devine clarvăzătoare). Iisus este modelul perfect al antroposofiei.
În acestă zonă poate fi ancorată și filosofia din poezia Mihaelei Muraru-Mândrea. Cei din lumea care nu există, ființele eterice, cum le numește Steiner, vin către lumea materiei. Și poeta găsește calea să evoce un conflict între denși și eterici. În poezia AntOM, un concept ce poate fi citit ca antropoz-om, ființa eterică vine și se contopește cu ființa densă. Da, suntem ființe dense, adică foarte dependente de materie, de nevoi fizice. În TUL am prezentat ce valoare științifică și culturală are dinamica dintre centru și margine. De pildă, un pulsar se află la periferia galaxiei noastre, dar e de o mie de ori mai puternic decât soarele, care se află în centrul ei.
În cel mai cristalizat ciclu al cărții, Joc fantastic (un titlu de compromis), există chiar o luptă limitrofă, în care ființa eterică se zbate să iasă din capcana spațiilor infinite și să se întrupeze într-un ovoid. Care poate fi sinonim cu corpul astral al lui Steiner. Este ilustrat chinul ființei eterice de a se întrupa, de a avea ochi, simțuri. E ca și cum spiritul lui Iisus ar reveni în lume, printre noi. Sau ca în mitul întoarcerii celor plecați, al celor in-formi de a căpăta o formă. Ființa eterică e o nălucă, o fantomă limitrofă, când în centru, când la margine, când înăuntru, când în afară. Înăuntru, unde? În afară, unde? Unde și când? Nu există timp, nu există spațiu. Ca în Nirvana. Ființa eterică e in-creată, e spectrală, inodoră și incoloră. Ea vrea să capete formă, culoare, să vadă nevăzutul.
În esență, se relevă căutarea disperată a Celuilalt. A unui Alter-ego, fără de care Eul nu ar putea fi. Ființa e jumătate, e neterminată, fără Înteg, ca în mitul platonician al androginului.
Omul este condamnat la un destin al dependențelor materiale, trăiește o fatalitate existențială, datorită densității materiei oarbe. Trupul trebuie aruncat („Îmi urc trupul pe o înălține / și-l zvârlu”) ca pe un sac de moloz din nacela călătoriei spirituale în universul numit „Neștirea”, pentrru că numai în zona neștiutului putem ști, putem avea revelația că suntem nimic și că ne pierdem în infinit.
Un astfel de AntOM nu poate trăi decât într-o Cetate a Inocenței, unde trăiesc ființe eterice eliberarte de păcat, fiindcă aici e cetatea omului purificat.
Cel mai dramatic în creație este faptul că Omul cade mereu în păcat, cade în materie, ca în Căderea adamică. Revenirea în Eden, în Nirvana, nu se poate petrece decât prin purficare.
Dar e o cale hărăzită, deocamdată, doar sfinților, căci restul oamenilor sunt condamnați la suferință, la păcătuiri, la rătăciri. Ca să trăiești în in-creat trebuie să te aneantizezi, să te resorbi prin reîncarnare, prin asumarea destinului avataric.
Sigur, suntem departe de o asemenea credință. Mai mult, creștinismul respinge ideea reîncarnărilor. Dar trebuie să ținem seama de toate credințele umane, de tot ceea ce a creat omul, de tot ceea ce a căutat și și-a imaginat, dacă vrem să găsim răspunsul la sensul existenței. A ignora sau nesocoti o credință a milioane și milioane de oameni este o mare slăbiciune. Cunoașterea are nevoie de toate instrumentele pentru a face o operație bună. Iar poezia este un instrument divin, care niciodată nu a stricat ordinea universală.
Însăși credința în avatar, credința că suntem niște încarnări ale unei zeități supreme, este o mare creație poetică. Și creștinismul are de învățat de aici. Când în cartea MESIA NE BATE LA UȘĂ am avut revelația că „Iisus sunt eu”, că fiecare creștin adevărat e avatarul lui Iisus, o astfel de poetică am aplicat, unind hinduismul cu creștinismul.
Grid Modorcea, Dr. în arte
