Poezie repostata la dorinta confratelui Andrei…..
S-a dus dracu ţara noastră
S-a dus dracu ţara noastră, s-a ales praful de ea
Flămânzită zace ruptă, aruncată-n groapa grea
Of, cum venira-n fruntea ţării trădătorii toţi de soi
Luară pielea de pe ţară şi-a rămas cu sânii goi.
Pământul ne-a dat de toate şi în mod dumnezeiesc
Aurul vine pe rânduri când porumbii înfloresc
Chiar şi peştii-n ape line cară aurul în bot
Românului, sa-l ofere, amărât şi rupt în cot.
Dar veniră aici hiene, de parcă ar fi proscris,
Să promită câte toate, dar şi ce nu ne-au promis…
Ne furară plusvaloarea zărilor de holde pline
Alintându-ne sarcastic: membri cu drepturi depline.
Ne scoaseră din orbite ochii, şi să nu-i jignim,
Storşi de lacrimi, la ofertă, ne puseră să-i plătim.
Ne-au cusut cu sârmă gură mai ceva ca la Oituz
Şi la gât puseră laţul unui trai mizer, confuz.
Am tăcut cu îndurare şi să nu dăm de necaz
Am dat sufletul pe tavă, am întors cel‘alalt obraz.
Nu se mulţumiră dracii, viermi misei cu ochii goi
Puseră sămânţa urei să ne batem noi cu noi.
Şi dacă mai scapă unul care crede în el şi face
Vor pune smintiţii tunul DNA-ului să-l toace.
Asta e cu ţintă fixă, numai dacă eşti roman,
Că n-ai voie să scoţi capul să te vezi aici stăpân!
Of, cum mai plângea bunicul şi de ţară îmi vorbea…
De sub braţ scotea păduchii, când pe front înainta.
Un ochi a lăsat la ruşi, nu ştiu pe care maidan
Şi-o mână dădu arvună pe dealul de la Smârdan.
Smerit a venit spre ţară, nu cu surle de erou,
De sete băuse sânge cuibărit în pas de bou.
Şi ajuns la el acasă pe înserat şi cu sfială
Află cum a mea bunică îi făcuse rânduială.
Îşi dăduse toţi bănuţii plângând la iconostas
Ca să-i facă toate cele: tămâieri şi parastas.
Nu putea să-l pomenească, nu avea putere-n mâini,
Dar făcuse toate cele pân la şapte săptămâni.
Dar trecură toate astea. Tineretul azi nu ştie
Că pământul ţării noastre e o rană veche, vie
Şi din gropile cu sânge azi plânge necontenit
Sufletul acestei naţii tot din trupuri plămădit.
Şi degeaba trecu vremea, tineretul nu ia-n samă
Ochiul ce l-a dat bunicul pentru ţara asta vamă
Nici că mâna lui pierdută, pentru locul lui cel drag
Plânge dincolo de ţară prin esenţele de fag.
Dar, deodată, dorul vine si toiagu-n mana lui
Ca un brad se urcă verde pân’ la talpa cerului
Si în piept aude tunul grohăind de zor sub lună
Când toiagul dă alarma şi stejarii iar s- adună.
Amintirile-l răscolă. Flinta plânge-n cui la grindă
Şi cu gândul taie zarea dintr-un colţ căzut de tindă
Şi aşteaptă ca pe-o doină un semnal venit de sus,
Că mai are încă-o mână şi un ochi pe front de dus!
19.01.2015
Nicolae Rolea
