Să lăsăm pe Dumnezeu să-și termine Lucrarea
„- Luați, aceasta este sămânță bună de roșii, de pe vremea lui Ceaușescu!”, îi spuse specialistul, întinzându-i pliculețul cu acea comoară neafectată de timp și mai ales de furia incontrolabilă a lăcomiei genetice.
Cu o mână înfășurată într-o vădită emoție, doamna luă plicul cel mic și cu o privire plină de recunoștință, dar și de nădejde, îi mulțumi binefăcătorului. Ani de zile de pervertire lentă a papilelor gustative, până la dispariția totală a amintirii acelui gust natural, în sfârșit parcă își cereau răzbunarea. Timpul trecu și nu știu cum, așa ca din întâmplare, m-am întâlnit într-o zi cu respectabila doamnă.
„- Cum au ieșit roșiile? Nu-i așa că sunt cu totul și cu totul de altă calitate decât cele de acum din comerț?…” Apoi am adăugat o glumă: „Știți cum se spune despre roșiile pe care noi le cumpărăm astăzi din supermarket-uri?… Se spune că rezistă mai mult decât lădițele!” Apoi am adăugat: „Nu-i așa că au gust, mai bine zis sunt singurele cu un gust adevărat?”
Doamna mă privi cu un aer total dezamăgit și trist, apoi îmi spuse:
„- Din nefericire, sămânța nu a prins! Este un alt pământ, domnul meu!”
Cam la 100 de ani după Hristos, în Roma Antică, Plutarh, biograful, istoricul, filosoful, preotul și mai ales pedagogul din scrierea lui rămasă celebră, „Despre educarea copiilor”, face niște minunate analogii menite să arate natura adevărată a educației, precum și esența ei. Sugestive cuvintele antice grecești, care dimpreună au creat conceptul de pedagogie: paidos, însemnând copil și agoge, a conduce, deci știința conducerii copilului la școală, cea mai sensibilă potecă către viață. Pământul, spune Plutarh reprezintă firea, semănătorul este educatorul, iar semințele sunt preceptele cele bune. Dar ca toată această triadă necesară să funcționeze, este importantă armonia naturilor neviciate. Și astfel: „Pământul trebuie să fie bun, semănătorul cunoscător, iar semințele vrednice.” Dar ce te faci când toate acestea trei sunt pervertite? Pământul intoxicat de îngrășământ ideologic, incapabil să mai recunoască ploaia și fără memoria seminței? Ce te faci când sămânța însăși nu mai este rodul naturii, ci al unui laborator genetic, ce-și dorește în mod tacit sau obraznic să I se substituie lui Dumnezeu? Și mai ales ce te faci când semănătorul este el însuși o sămânță pervertită, la a nu știu câta generație de semințe ce nu mai au dorul pământului, ci al aerului viciat din eprubetă? Aceasta este lumea de azi! Un traseu fals, ce și-a dorit o cale dincolo de natură și întoarsă total cu fața de la Dumnezeu!
Se știe că cel rău, „netrebuitul”, în strategia lui continuă de a compromite lucrarea lui Dumnezeu, o dublează, o triplează, ca să-i piardă identitatea, în fond, fără alte scrupule, nu face altceva decât s-o industrializeze, neștiind că El, Creatorul, de undeva de sus, zâmbește la tot chinul lor cu un surâs amar. Spune țăranul român că a făcut Bunul Dumnezeu o casă și atunci, de invidie, cel rău, că să nu se arate mai prejos, a făcut și el repede tot o casă. Numai că a făcut-o fără ferestre și fără uși, adică fără locul unde poate intra lumina și, mai ales, fără locul unde poate păși omul pentru a-i da viață. Disperat, spune țăranul român, netrebuitul l-a chemat atunci pe Dumnezeu să-l ajute și El, Atotîndurătorul, l-a ajutat. Povestea spune mai departe că într-o bună zi, Dumnezeu a făcut din joacă o vioară și atunci, surprins de această nouă minune, netrebuitul a făcut și el repede una, dar ce nefericire! Din ea nu putea ieși niciun sunet. Și atunci din nou l-a rugat pe Cel Bun și Drept să-l ajute ca și din vioara lui să curgă sunetul duios al muzicii ei. Și din nou, subliniează țăranul român, Atotîngăduitorul și, mai ales, Atotiertătorul l-a ajutat. Dar lovit cumplit a fost cel rău când Dumnezeu i-a dăruit omului ceva mai de preț decât viața, TAINA ei!
Atunci, plin de furie, s-a apucat să facă și el o ființă în bietele zile de astăzi pe care le trăim, dar nu una umană, ci „transumană”. Acel ceva ce poate locui într-o lume ce nu mai crede în nimic, care nu are niciun acces spre desăvârșirea de sine, în schimb, i se dă sinistrul privilegiu, netrebuit la fel ca și netrebuitul, de a fi resetată. În sera această în care nu numai roșiile, dar omul și chiar viața lui nu mai au niciun gust și în care lumina zilei din nou va refuza să intre, sunetul tainic al sufletului îl va ocoli, iar omul ca plămadă a Celui ce l-a creat nu va intra nicicând! Cel rău, în schimb, parcă tot mai mult ca oricând nădăjduiește astăzi că dacă nu poate să fure taina creației, în schimb, poate s-o dubleze. Și dacă nu, măcat s-o protezeze. Să ne redea nouă înșine natura șchioapă, după chipul și asemănarea lui.
Iar eu vin și zic: să lăsăm și de data aceasta pe Dumnezeu să-și termine LUCRAREA!
Dan Puric
