Ascultând muzică simfonică de peste 60 de ani, trecând prun urechile și sufletul meu toată muzica mare a lumii, ascultându-i pe mai toți iluștrii muzicieni care s-au perindat pe scenele și în sălile unde am fost, pătruns de audiții nesfârșite, care au declanșat visul de a fi cântăreț de operă (am ajuns doar libretist) și mai ales fervoarea scrisului meu (datorez muzicii inspirația multor cărți, începînd cu primele poeme inspirate de muzica lui Beethoven, compozitorul care m-a marcat în adolescență și căruia i-am închinat atunci un Jurnal), urmărind apoi constant, din 1964 (ediția a treia), toate concertele Festivalului „Enescu”, făcând, în ultimii zece ani, o baie neîntreruptă de muzică aleasă în focusul mondial al artei, Manhattan, New York, la Carnegie Hall și Lincoln Center, pot spune un lucru esențial: muzica este o poartă către Lumină, către Purificare, către Desăvârșire, dar numai muzica acelor compozitori care văd Dumnezeirea.
Din păcate, cea mai mare parte a muzicii, covârșitoare, se adresează instinctelor, sentimentelor, hrănește zbuciumul sufletesc, este un liant permanent pentru neliniști, pentru dramatism, unori pentru demonism, aproape toate marile simfonii fiind scrise pe același calapod: înfruntarea dintre forțele binelui și forțele răului, un continuu Armaghedon, uneori traumatic, ca la Schoenberg, alteori eliberator, ca la Enescu.
Cu foarte puține excepții, la Festivalul „Enescu” nu ascult muzică nouă, ci reascult muzică veche, muzică pe care am ascult-o de zeci de ori. Festivalul este axat în special pe șlagăre simfonice și le tot reascult, cum a fost aseară Concerul pentru vioară de Brahms, intrerpetat de Julia Fisher – e mult Brhams în acest an (unde mai este vedeta anilor tecuți, Mahler?), dar ele nu se ridică deasupra bătăliei dintre extreme, dintre fortissimo și pianissimo, totul se desfășoară cam după același scenariu melodic. Toți compozitorii, inclusiv Beethoven, au tins spre un succes din zona șlagărelor simfonice. Nici Chopin, cât de inventiv, nu depășește structurile șalgărului simfonic, ca în Concertul nr. 1 de pian. Sentimentalism cât cuprinde. Poate de aceea publicul Festivalului se manifestă atât de instinctual, de pătimaș, fără nici un discernământ. El este alimentat de această muzică epidermică.
Bach, muzica de orgă, în general, rămân ștacheta cea mai înaltă a muzicii adevărate. Se apropie de el/de ea muzica lui Mozart, Haydn, Haendel, a preclasicilor în general, iar dintre moderni îl situez în centrul ei pe Enescu, piesele care depășesc contingentul, care ating metafizicul isihast.
Am reascultat recent, în Festival, poemul simfonic Vox Maris, conceput de Enescu după un scenriu propriu sugerat de o experință personală, cum mărturisea el. E un poem îndelung elaborat, început în 1925 și terminat târziu (antepenultima lucrare), premiera lui fiind postumă, în 1964, la ediția a treia a Festivalului, cântat fiind de Orchestrsa Radiodifuziunii, dirijor Iosif Conta. Poemele simfonice sunt ilustrarea muzicală a unor povești. Aici avem povestea unui matelot care înfruntă marea și este înghițit de ea. Până la un punct, seamănă cu povestea din Batrânul și marea de Hemingway sau cu Moby-Dick al lui Herman Melville. Personajul principal este însă marea, cu galsul ei marcat de cor, de vocile omenești, momente care amintesc de părți similare din opera Oedipe, dar și din Simfonia cu cor (a treia). Are o structură dramatică, un dramatism pregătit de liniște, un peisaj domol, de vocea matelotului care visează ca „somnul veșnic să-mi fie legănat de ape”. Dar acest vis este destrămat de furtună, de paroxismul care duce la ofranda vieții umane. Până aici avem o structură clasică, întâlnită în zeci de poeme simfonice. Dar de la acest punct, patea a doua și finalul poemului seamănă cu finalul lui Oedipe, adică vedem cum personajul nu moare, devine duh, este luat de îngeri și dus în lumină, într-o lume mai bună. Este evadarea din teluric în celest. În toată creația sa, Enescu a tins spre această soluție, care este, în fond, o soluție creștină, el fiind un mistic, așa cum a mărturisit nu o dată: „Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un mistic”.
Și în Simfonia cu cor, cântată acum de magnifica Orchestră a Radiofifuziunii din Berlin, dirijor Vladimir Jurowski, avem în partea a treia (Lento ma non tropo) o evadare mistică din bătălia extremelor. Uneori am impresia că muzica lui Enescu este deasupra de bine și rău. Dar nici această lucrare nu evită spectacolul contrastelor, care domină categoric muzica simfonică din toate timpurile. Cel puțin partea a doua (Vivace ma non troppo) este o inovație absolută, când intră în scenă pachetul de suflători, în special alămurile. Nu am auzit așa ceva nici la Mahler, poate ulterior la Șostakovici, pe care Enescu îl anticipează (el și-a scris simfonia în anii 1916-1918, în plin război mondial). Așadar, o istorie a contrastelor, a zbuciumului, a muzicii care se adresează simțurilor, care produce o tulburare organică. Empatie psihedelică. Iar excepțiile confirmă regula.
Se crede că de la excitațiile exterioare se ajunge la vraja interioară. Nu e adevărat. Mai degrabă la această vrajă se ajunge pe calea spiritului, prin ridicarea la idee, prin concept. Muzica lui Enescu aspiră însă să teacă de acest schematism clasic și se ridică la metafizic, la soluția unei lumi mai bune, mai liniștite, precum o sugerează în Vox Maris vocile corului, vocalize divine ce însoțesc instrumentele.
Această viziune se apropie de ceea ce eu numesc muzica abstractă, muzica spiritului, care elimină din structura ei tensiunile sufletești, zbaterile mentale, zbuciumul sentimentelor, balastul instinctual al ființei, cum se întâmplă în Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră de Liszt, interpretat de Orchestra Națională a Franței, la pian Evgeny Kissin, care părea Lenin scos din mausoleu. Era o umbră a copilului minune de altădată sau față de prestația lui Denis Matsuev. Poate și fiindcă a ales o piesă depășită, plină de triumfalism și de marșuri, ca și poemul simfonic Mazeppa, piese inacceptabile azi. Liszt s-a vrut revoluționar, folosind unele tipare neconvenționale, dar ce simplist ni se pare acum. Și cât de departe este Enescu cu evadările sale mistice! Nu mai vorbesc de distanța față de muzica abstractă.
Această muzică rară, spre care se îndreaptă puțini compozitori, începând cu cei dodecafonici, serialiști, este o muzică conceptuală. Sigur, și ea seamănă, fiindcă e greu de făcut dinstincția între un compozitor sau altul când este vorba de muzică aleatorie sau electronică. Ea este reprezentativă pentru ceea ce înseamnă azi muzica americană, așa cum am arătat nu o dată în cronicile mele la concertele ascultate la Carnegie Hall, Filarmonica din New York, în sălile din Lincoln Center. Unii o numesc „New Music”. De accea, am sacrificat un concert de la Ateneu și m-am dus la Sala Radio, a doua ca valoare acustică după Ateneu, unde a evoluat New European Ensemble, o formație olandeză, dar care a fost o decepție. Și sala era goală, doar cu prietenii compozitorilor prezenți la audiție, Carlo Boccadoro, Peter Adriaansz, Adrian Pop, Jose Maria Sanchez-Verdu. Piesele cântate parcă erau mortuare, muzică funebră, departe de ceea ce înțeleg amercianii prin New Music, concept foarte apropiat de muzica abstractă. Mai animată a fost o piesă de Adrian Pop, Mătasea și metalul, pentru cvartet de coarde, inspirată de poemele lui Pablo Neruda, dar tributară chiar din titlu tradiției dihotomice. La noi, muzică abstractă încearcă numai Iancu Dumitrescu, cu al său „Hyperion”, dar la ediția aceasta a Festivalului nu l-am mai văzut în program. Păcat! Ca și arta plastică, dominată de conceptualiști, și muzica strict conceptuală are, în America, foarte mulți adepți. Este o muzică a viitorului.
Grid Modorcea, Dr. în arte
