Țara arde și baba cântă la harpă

O adevărată surpriză a fost recitalul sopranei germane Diana Damrau și al harpistui francez Xavier de Maistre, din cadul programului „Recitaluri și concerte camerale” de la Ateneu. Cei doi artiști sunt fenomene artistice, de notorietate mondială. Soprana de coloratură, Damrau, cu o voce perfectă, a cântat pe toate scenele mari ale lumii, mai ales în opere de Mozart și Verdi. Fișa ei, ca și premiile sunt impresionante. La fel De Maistre (n. 1873), cu un repertoriu variat, o pezență constantă la toate marile festivaluri, impunându-și stilul iute și subtil. Mâinile lui fac ca harpa să sune ca un fel de pian cu corzi. A dovedit-o și la Ateneu, cântând piese pentru harpă solo de Ravel, Debussy, Franz Liszt și George Enescu, Allegro de concert (1904), singura piesă pentru harpă solo compusă de un compozitor român!

O minune, de o mare delicatețe sufletescă. De altfel, harpa e un instrument divin. Sunetele ei te duc în ceruri. Nu e un instrument popular. E un instrument folosit, de obicei, la curțile princiare, îi stă bine în compania regilor, a prinților și prințeselor, în ambianța palatelor sau a unor săli ca Ateneul Român.

Noi, românii, nu avem în tradiția instrumentală acest instrument. Insrumentele naționale de bază sunt fluierul, țambalul, cobza, ocarina, naiul, vioara, acordeonul, ca și alte instrumente de împrumut, ca balalaica sau chitara, dar nimeni nu a auzit de harpă la vreo curte domenească! Și, în afară de piesa originală a lui Enescu, scrisă special pentru un concurs organizat de Conservatorul din Paris, nu cred că aveam vreo altă compoziție pentru harpă. N-am cunoștință de nici un contemporan român care ar fi compus așa ceva, deși am auzit că avem o Asociație a Harpiștilor!

Deci, conform acestor date sumare, știute de toată lumea, există sau exista, cel puțin până acum, o prăpastie între harpă și lumea sonoră existentă la români.

Oare ce spectatori merg la un conceert de harpă?, mi-am zis, mergând spre Ateneu, la o oră de după amiază, când a fost programat acest recital. Dar poate că vin pentru Diana Damrau, fiindcă fani ai operei avem destui. Desigur, celebra soprană, acompaniată de Xavier, ne-a oferit perle ale liricii muzicale mondiale, piese una și una, bijuterii sonore, lieduri compuse de Felix Mendelsshon-Bartholdy, pe versuri de Heine, Goethe sau Schiller, romanțe de Serghei Rahmaninov, ca celebra „Floare de liliac”, „Privighetoarea” lui Liszt, „Fântâna din Baccisarai” de Vladimir Vlasov după poemul lui Pușkin, serenade de Reynaldo Hahn, sau fenomenalul ciclu „Paiul scurt” de Francis Poulenc.

Muzică rafinată, de atmosferă, o muzică de meditație și de mare interioroizare. Care nu are nevoie de apaluze. Bine fac americanii în conceertele de la Carnegie Hall, când interzic aplauzele, care strică starea sufletească a spectatorilor creată de muzica ascultată. De altfel, acolo, chiar și la marile concerte, nu numai la recitaluri, se aplaudă la sfârșit foarte puțin, nici un minut, iar spectatorii ies tăcuți, pătrunși de ceea ce au ascultat.

Ei bine, aici, la Ateneu, la recitalul Damrau-De Maistre, am fost martor la ceva de neînchipuit, cred că în toată istoria muzicii nu s-a mai întâmplat așa ceva. Înșiși interpreții au fost uluiți de ceea ce au văzut și auzit: spectatorii din cocheta sală a Ateneului, după fiecare piesă cântată, izbucneau în urale nebune, în strigăte și acalamții ca la fotbal, ca în meciurile de pe youtube, când se pune galeria la fiecare punct marcat. Adică se regizează sonor un meci.

Nu vă spun că încă de la intrare am fost șocat, când am văzut buluc de lume, așa cum este și la Sala Palatului, unde nu se intră civilizat, ci în stil de turmă. Americanii au creat niște cordoane, ca la aeroport, ca spectatorii să intre ne-stresați. De felul cum intri și ieși de la un concert depinde foarte mult reușita lui. Dar aici, la Festivalul „Enescu”, s-au făcut de toate, s-au adus cei mai mari muzicieni ai lumii, mai puțin acest lucru elementar, să se creeze o stare bună încă de la intrarea în sală, să nu fie ca în vorba „intrarea pe brânci, ieșirea în coate”.

La ediția precedentă am renunțat să mai intru în asemena condiții. Am s-o fac și acum. E inadmisibil să mergi la un concert de Schoenberg și să intri împins, înghiontit, strangulat! E odios! Acest „succes” de casă, nu are nici o legătură cu muzica simfonică, cu succesul estetic. Cine îi educă pe acești barbari? Ce fel de „Lumea în Armonie” e asta? Poate lumea în babilonie!

Condițiile de la Festivalul „Enescu” sunt subumane, inadmisibile! Acest buluc de lume este, de fapt, cum mi-a spus o doamnă, văzîndu-mă supărat, era o veche cunoștință, o melomană, cu abonament permanent la Filarmonică, o reacție de orgoliu și un snobism al  mitocanilor, care vor să arate lumii că România contează, că nu are probleme. Păi ce probleme să aibă, dacă oamenii dau buluc la un concert dodecafonic de Schoenberg și la un concert de harpă?! Crezi că oamenii au venit în cunștință de cauză, nu, vin din snobism!

Dar de unde manifestările la marginea huliganismului? La recitalul de hrapă parcă totul era regizat. Xavier nici nu oprea bine corzile harpei, când termina un cântec, că melomacii din spate, din loje, urlau ca iești din minți, de parcă au fost plătiți să facă așa ceva, să arate ce succes are concertul, să ucidă nemilos, de fapt, starea divină creată de muzică.

Uluitor, cu adevărat greu de înțeles, acest delir al spectatorilor, uralele cu care îi întâmpinau pe artiști. Parcă totul era aranjat. Apaudau și stigau în disperare. Și s-au dat 3 bis-uri, după ce artiștii au cântat peste 20 de piese! Năucitor! Muzica sublimă, înaltă, se degustă ca o licoare sfântă, nu trebuie să bei ca un măgar. Trăirea adevărată a unui concert poate duce la nebunie dacă este exagerată sau bruiată sălbatic. La Ateneu nu erau spectatori de muzică aleasă, erau apaludaci. Parcă ar fi vrut să nu se mai termine. Pentru ei nu existau decât apauzele, acest moment îl așteptau, să se manifeste cât mai zgomotos. Nu eram însă pe stadion sau la un spectacol dat de Smilie și Agurida, unde fanii urlă și aplaudă în delir.

Harpa și vocea sopranei transmiteau liniște. Era o muzică de atrmosferă, de meditație, îți transmitea o stare de reflexie, oricum, de plăcere extatică. Nu de zbucium. Nu de delir. Cum e posibil, îmi ziceam, ca acești oameni să strice această stare, prin urlete, să-i deranjeze pe cei care nu vor să piardă fructul oprit, sonoritățile divine? Ei nu sunt pătrunși de ce ascultă?

Mă gândeam, cel mult, la niște aplauze discrete. Dar aici? De nedescris! Delir, repet.

Și un compozitor de lângă mine, îmi spunea: Ei, ce ziceți?, contează cine e și ce face primul ministru? Contează că avem o datorie de 103 miliarde de Euro? Dacă poporul aplaudă în delir la un concert de harpă, înseamnă că e bine?!

*

Când citești știrile sau urmărești disputele politice, te apucă amețeala, îți vine să pleci, să nu mai auzi de România, dar iată că, datorită Festivalului „Enescu”, poți descoperi și o altă Romînie. Care e România reală? Cineva, un vechi amic de concerte, mi-a spus însă altceva, că în sală, cei care ovaționau în delir erau străini, nu români, că grosul audienței îl formau spectatorii din străinătate. Da, am observat și eu această realitate, mai ales la concertele Filarmonicii din Berlin, când am stat lână o doamnă venit special din Germania, unde locuiește, să-și urmărească orchestra preferată și, desigur, să-și facă și o vacanță de trei zile, să  cunoască puțin și România.

Concertele Festivaului „Enescu” sunt o cale ideală, aș zice, de a cunoaște poporul român, dacă considerăm că o sală de 3 mii de locuri este un nucleu reprezentativ al lui. Desigur, trebuie precizat că este vorba de un nucleu ce se vrea de elită, care face parte din categoria aleasă a melomanilor.

Dar eu rămân la părerea că străinii, dacă sunt melomani adevărați, nu s-ar manifesta așa, nu s-ar da în spectacol. Este vorba, clar, de mitomani, de snobi, de cei needucați. Am să-i urmăresc în continuare. Un festival trebuie judecat nu numai după ce și cum se cântă, ci și după cui se cântă, cine sunt spectatorii lui, cum se manifestă. Reacțiile lor sunt oglinda țării, a civilizației în care trăiesc. Dacă așa ceva nu există, se manifestă ca la ei în bucătărie. Reacțiile spectatorilor sunt foarte diverse și neașteptate. După ele, îți dai seama că nu cunoști defel poporul român.

De pildă, la concertul de vioară a lui Schoenberg, sala nici nu a reacționat, a reacționat la un bis al intrepretei, formidabila Patricia Kopatchinskaja, cântat împreună cu un violonist din orchestră, ceva bizar, anapoda, aproape clovnesc. Acest lucru a entuziasmat sala, nu prestația violonistei de până atunci, care a cântat pătimaș concerul lui Schoenberg,  ca o pasăre de foc, într-un iureș al iuțirii de sine, marcând formidabil acele părți care i-au anticipat pe Stravinski și Șostkovici.

Muzica dodecafonică sau serială nu ne mai apare azi ca o ruptură față de muzica impresionistă sau romantică. Ce era radical, poate fi azi firesc încorporat în evoluția muzicii. Violin Concerto, terminat în 1936, surprinde foarte bine starea traumatizantă în care a fost scris, după ce Schoenberg a ajuns în Statele Unite, pentru a evita persecuțiile naziste, surprinde tensiunile și frământăriule artistului din acei ani dificili. Sunt pachete sonore care amintesc și de Mahler, deși tot concertul, unicul său concert de vioară, Schoenberg l-a scris pe baza unei serii de 12 sunete, pe care le-a reluat în întreaga partitură, de la începutul celor trei mișcări ale ei (Poco Allegro /Andante grazioso / Allegro). Sunt momente care pendulează între extreme, unele vesele, altele funebre. Părți sarcastice, iuți, săltărețe, dar și un marș, în ultima parte, având și o Coda, care reunește cele trei mișcări. Este cel mai dificil concert pentru vioară care s-a scris vreodată. Este o performanță uluitoare să-l cânți.

Iar melomacii sunt departe de a percepe așa ceva. Capitolul educație muzicală a fost șters din abecedar, ceea ce constituie un handicap insurmontabil, indiscutabil, pentru soarta românilor, pentru calitatea lor de oameni educați, civilizați, pentru viitorul României.

Grid Modorcea, Dr. în arte