Deunăzi am avut cu un confrate de breaslă o dispută pe tema mult controversată dacă un artist trebuie să fie moral sau nu? El spunea că nu trebuie să fie, ci să aibă o operă, fiindcă opera rămâne, nu viața lui, faptele de culise. Și mi-l dădea ca exemplu pe pictorul suprarealist Jules Perahim, care a uimit Parisul, fără să conteze ce-a făcut el în România. Dar eu cred că contează, i-am spus. Și i-am reamintit că Jules Perahim a fost cărătorul unui mare blestem, cum mi-a spus Radu Beligan, în casa căruia am luat pentru prima oară contact cu arta lui Perahim, adică el a fost însărcinat de Moscova, unde a emigrat în anul 1940, să implementeze în România realismul socialist, care a adus multă năpastă, cum arăt pe larg în cartea SUPRAREALISMUL, în paginile dedicate acestui artist (vezi Magia lui Perahim și Nod în papură). Ca și Victor Brauner, Jules Perahim (numele real Iuliș Blumenfeld) a fost agent NKVD. El a propagat acest concept prin revista „Arta plastică” pe care o conducea, fiind instalat ca profesor la Institutul de arte plastice. Nu putem trece cu vederea o asemenea „operă de culise”, adică faptul că a fost în conducerea PCR, fiind însărcinat cu educația și cultura pe lângă Ana Pauker. Și ani de zile a fost scenograf la zeci de spectacole comuniste! Abia în 1969 a putut să fugă la Paris, ca să ajungă în cercul lui Breton și să revină la dragostea dintâi, arta suprarealistă, aflată exact la extrema cealaltă față de arta comunistă, a realismului socialist, pe care a practicat-o timp de peste 30 de ani. Cmpromisurile lui sunt greu de admis. Nu se compară cu atitudinea lui Jacques Hérold, cel mai pur dintre avangardiști, care a știut să evite îndoctrinarea și să fugă la timp de ciuma roșie.
L-am elogiat pe Perahim, desigur, i-am admirat opera suprarealistă, mai ales într-o retrospectivă de la Galeria „Colors” din București, unde am aflat că, la Paris fiind, era indignat că nu a fost inclus în Istoria graficii militante, el, care, spunea, am fost un activist militant de prim rang, care am impus în țară realismul socialist, care am promovat intens dramaturgii sovietici etc., dar mi-e imposibil să-l pun alături de Brâncuși, Grigorescu, Tonitza, Luchian sau alt mare artist român, artiști care și-au onorat opera cu o susținută moralitate în viață.
Toți sculptorii/artiștii lumii îl au ca reper pe Brâncuși, dar nu cunosc pe nimeni care să mai amintească de Perahim. Compromisurile fatale l-au costat. A fost un comunist convins și cred că mulți evrei care au adus comunismul la noi pe tancuri au fost comuniști convinși. Pentru aceștia, România a fost un rai, în timp ce pentru mulți români, ca Dumitru Stăniloae sau Arsenie Boca, era un iad.
Dezbătusem această temă și cu Marin Preda, care și el susținea ideea că „un scriitor nu trebuie să fie moral sau imoral, el trebuie să aibă talent”. Preda era obsedat de ideea moralității, cum detaliez în volumul URMAȘII MOROMEȚILOR, în care arăt că Moromete l-a învins pe autor, pe Preda, așa cum moralitatea țăranului a învins imoralitatea epocii.
Adică poți să fii un ticălos în viață dacă ai talent ca scriitor? Talentul e suficient, monșer, și i se iartă artistului păcatele pe care le săvârșește în viață? Oare nu contează cum trăiești? Viața unui artist de geniu interesează tot atât de mult ca și opera sa. Ba sunt cazuri în care viața prevalează, datorită cărților și filmelor inspirate din ea. Filmele despre marii artiști, de la Rembrandt și Goya la Picasso sau Dali, au adus viața lor în prim-plan, ba se poate demonstrea că ele au pus într-o altă lumină opera respectivilor artiști.
Dacă eu aș face un film despre Adrian Păunescu, să spunem, mi-ar fi imposibil ca alături de valoarea sa de baladist și activist poetic să nu pun viața sa imorală, chiolhanele de după concertele cu Cenaclul „Flacăra”, butoaiele cu vin și porcii pe care îi căra acasă din locurile unde avea concerte și mai ales orgiile sexuale pe care le practica cu o gașcă flămândă după dezvirginat fecioare, așa cum puteți afla din volumul SUNETUL PRIMORDIAL. RĂSTIGNIRILE LUI GHEORGHE ZAMFIR.
Și cred că imaginea unui artist este data în mare măsură de moralitatea sa. Și mă gândesc la artiștii pe care i-am cunoscut în America, Robert de Niro, Woody Allen, Meryl Streep, Uma Thurman, Armand Assante, care toți sunt de o modestie exemplară. Sigur, asupra artiștilor hollywoodieni planează blestemul imoralității și al crimei. Există o carte, Hollywood Babilon, scrisă de regizorul Kenneth Anger, în care sunt date toate cazurile de imoralitate, terminate cu crime, ale starurilor americane. Iubim imens opera lui Chaplin, de pildă, dar lumea a luat cunoștință cât de ticălos a fost în viața privată, cum și-a dus la sinucidere două dintre cele 4 soții.
Iar cazul cel mai flagrant, care a generat un fenomen planetar, este al producătorului de film Harvey Weinstein, acuzat de Sexual Harassment / hărțuire sexuală de zeci de actrițe (80) pe care nu le promova în filmele produse de el decât numai după ce treceau prin patul lui! Fenomenul/procesul e în plină desfășurare. Weinstein a fost arestat, eliberat pe cauțiune de un million de dolari, dar din nou închis. Cazul lui a dat naștere la dezvăluiri incredibile pe acest păcat al hărțuririi sexuale, așa cum am arăta într-o corespondență de la New York publicată chiar cu titlul Hărțuirea sexuală.
Toată această imagine de culise își pune serios amprenta pe opera cinematografică produsă de Weinstein. Un film care are numele său pe generic, este privit deodată cu suspiciune.
Contează imens raportul dintre imaginea de pe ecran și cea din culise. Și în general Actorul este primul dintre artiști luat ca etalon, ca model de urmat pentru cei mai mulți dintre oameni. Eu nu vreau să dau aici exemple de cineaști români, dar am să dau ca exemplu de etalon moral un muzician, pe George Enescu, care a rămas în istorie ca un compozitor de geniu și un model de modestie, model de moralitate absolută, ba viața lui poate fi comparată cu a unui sfânt. Oamenii au nevoie de modele. Iar Enescu este un model în absolut. Poate că mulți vor să trăiască precum Adrian Păunescu, dar eu prefer să-l am model în toate, și l-am avut mereu, pe George Enescu.
În esență, nu este obligatoriu ca un artist de talent să fie moral, dar e mai bine să fie moral decât imoral, e mai bine să fie cinstit decât ticălos, e mai bine să fie un exemplu de urmat în prietenie, iubire și familie decât să fie un destrăbălat, fără mama, fără tata. Din aria mare a artiștilor de geniu au fost evidențiate în special cazurile de paranoia, de dezmăț și blestem. Și au fost alimentați spectatorii sau cititorii cu cazuri morbide. Iar cei mai mulți dintre oameni sunt tentați spre ceea ce nu pot ei să facă. Fructul oprit sau interzis. Sigur, e mult mai greu să fie moral decât imoral. E foarte greu să fii echilibrat și modest, ca Enescu, dar e mult mai ușor să nu ai educație, să fii un scandalgiu și un depravat. Oamenii iau ca model de viață artiștii, în special actorii, cum am spus. Și contează imens cum apare imagina unui artist în vitrină și în culise. Eu vă îndemn să fiți morali în tot ceea ce faceți. E mai greu, dar satisfacția este inzecită. Căci dacă morală nu e, nici dragoste nu e, care trebuie să fie un criteriu al desăvârșirii, alături de nădejde și credință, cum spune Apostolul Pavel.
Grid Modorcea, Dr. în arte
