Primul om pe care l-am întâlnit la lansarea cărții mele Filmul erotic de la Librăria „Mihail Sadoveanu”, a fost scriitorul Teșu Solomovici, care, în stradă fiind, privea vitrina pe care mi-au făcut-o minunatele librărese, în frunte cu d-na Veronica, șefa librăriei. Era acolo afișul și, sub el, vreo 20 de cărți din titlurile pe care le am în difuzare la această librărie (la CLB, în general). Și Teșu a pus ochii pe romanul Mesalina, o carte extraordinară, zice, mă mir că nu a fost descoperită și nu s-a făcut până acum film după ea. Dar uite ce invitați de soi văd că ai, Alexa Visarion și Laurențiu Damian, președintele Uniunii Cineaștilor, ei ar trebui să vină în Israel și să facă această ecranizare. Sigur, Mesalina a avut o cariera deosebită și în Israel, pământul unde ea a călcat ca împărăteasă a Imperiului Roman acum două mii de ani și a devenit simbolul nimfonaniei, inspirând mulți poeți, istorici, pictori, romancieri, dramaturgi, sculptori și cineaști, cum ar fi Lars von Trier, care i-a dedicat filmul „Nimphomaniac”, vol. 1 și vol. 2, film pe care l-am prezentat și eu în colajul de filme cu care a debutat lansarea.
În afară de filmul marelui danez, am mai proiectat fragmente din alte capodopere ale genului erotic: Satyricon, My own private Idaho, Basic Instinct, The Libertine și Wicked Clone, un musical cinematografic realizat pe Broadway de fetele mele gemene, actrițele Mihaela și Gabriela. Asistența a fost plăcut șocată de acest videoclip. E prima proiecție publică a lui în România. O frumoasă coincidență s-a petrecut în ziua lansării, dată aleasă de d-na Marieta Seba, președinta Companiei de Librării, și de directorul economic, Petre Dănilă: prezentarea spectacolului Wicked Clone la New York, la faimosul Playboy Club, de pe 42 St., din Times Square, buricul artei mondiale și ținta oricărui artist de pe acest pământ. Fetele mele sunt primele actrițe din România care au atins această performanță. Iar numele lor sunt acum de staruri, de când au luat un premiu Grammy cu Jay-Z și Kanye West, dovadă însuși spectacolul Wicked Clone, pe care îl susțin pe Broadway de câțiva ani buni (7), însoțit de zeci de reclame și interviuri insolite, cum au fost cele care au precedat spectacolul de la Playboy Club, inclusiv pe posturile Fox și Broadway World.
Dar ele au de câțiva ani cetățenie americană, putem spune că acum au devenit staruri americane, eu nu am, am doar rezidență. M-am încăpățânat să nu-mi iau cetățenie, fiindcă am trăit o viață în România și tot ce-am făcut, am făcut numai pentru țara mea și aici vreau să plec într-o lume mai bună, pe care am imaginat-o într-o carte ca Civitas Innocentiae. Dar trebuie să mărturisesc că Americii îi datorez această Revelație, care pleacă de la Civitas Dei, opera Sfântului Augustin, netradusă la noi, pe care am descoperit-o și citit-o la biblioteca Barnes & Noble din New York.
După concretizarea acestui ideal, am ajuns să nu mai am nevoie de nimic. De vreo zece ani scriu aceste cărți despre viitor și fac aceste evenimente (lansările) pentru români. Să se bucure ei. Vreau să le aduc bucurie și dacă văd că ei se bucură, mă simt și eu bucuros, împlinit că mi-am făcut datoria, că nu am trecut prin lumea asta ca rața prin baltă (care nu lasă urme). Și simt că unii oameni primesc bucuria mea. Așa sunt mulți din invitații care au onorat lansarea, de la gazde, ca d-na Munteanu și d-na Seba, la prieteni dragi ca Mioara Doroftei, Nick Cara, Radu Lupașcu, Dinu Grigorescu, Anghel Mărgărit, Croco, și mulți alții (sala a fost arhiplină, mai ales cu librari, îmi cer scuze că nu-i pot pomeni pe toți). Dar am simțit în mulți pulsând bucurie. Și m-am bucurat și eu când d-na Seba și alți invitați mi-au spus la sfârșit că „a fost un eveniment de elită, cum rar se poate vedea și auzi la noi”.
*
Sigur, de văzut, ceea ce s-a văzut, imaginlie din cele câteva filme selectate, ne arată clar diferența față de lumea în care trăim. Dar ce s-a auzit? În cuvântul meu, am arătat că noi nu putem aspira la astfel de filme, fiindcă lumea în care trăim este o lume impotentă, deși se spune că suntem țara „amorului la bina”. Și am oferit câteva exemple luate din efortul meu de a face punți cu România, arătând de ce nu am putut realiza o coproducție româno-americană sau alta româno-portugheză. Cauza crizelor prin care trece România este Impotența. Suntem condamnați la rătăcire și desțărare atâta timp cât suntem conduși de oameni impotenți, fără snagă. Ori atâta timp cât la putere nu este Erosul, România e condamnată. Erosul înseamnă iubire, prin manifestări sublimate, iar iubirea se bazează pe credință. Fimul românesc este aemenea clasei politice, impotent, fiindcă cineștii nu au iubire, adică nu au Dumnezeu. Nu există iubire fără credință. Dovadă că nu avem un film erotic în adevăratul sens al cuvântului. De ce? Fiindcă cineaștii nu au iubire. Fiindcă nu au Dumnezeu. Dovadă că filmele lor sunt impotente, sunt o perpetuă blasfemie la adresa iubirii, a sacrului, a credinței, a valorilor tradiționale. Și-au făcut glorie din a comite desacralizări pe toate direcțiile, fie că se numește biserică, fie Miorița, fie Eminescu, pe care l-au aruncat în debara!
I-am invitat pe toți cineaști să vină la lansare, le-am trimis zeci de invitații personal, dar și prin eforturile CLB, ale conducerii UCIN, Dacin Sara sau ale unei firme particulare. Unde au fost colegii? Sala era plină, dar nici un cineast, în afară de prezentatorii mei, Alexa Visarion și Laurențiu Damian, ca și de minunații artiști scenografi Ioana și Radu Corciova, care este director (vicepreședinte) UCIN. Dar ei îmi sunt prieteni, însă unde au fost ceilalți, tinerii în special? Sigur, pe drumurile care duc la noi înfundături, la mizeriile realizate de alde Cristi Puiu, care sunt antifilme, antiromânești, repere pentru fuckyoucism, înjurături și dejecții. N-au nevoie să afle ceva nou, să afle că și în România se pot petrece evenimente de elită, mărșăluiesc pe aceeași potecă oarbă, fără un strop de morală și credință. Fac filme moarte, fără spectatori, consolându-se cu premii de conjunctură. Ce șansă poate avea în timp un film fără iubire, fără sacralitate?! Nici una. Maculatură. Milioane aruncate pe Apa Sâmbetei.
*
A fost o lansare concentrată pe definiții și portrete. Alexa Visarion, regizorul care l-a eminizat pe Caragiale, a evocat prietenia noastră de pe baricada teatrului, când scriam piesă după piesă și el mi-a realizat un spectacol-lectură la Teatrul Odeon. A vorbit despre prolificitaea mea, în toate genurile literare. Apoi, a încercat să mă definească, să mă prindă într-un portret, într-o formulă. De-a lungul timpului am avut parte de multe peceți puse de diferite personalități ale culturii, precum „un terorist al ideii” (Florian Potra), „un Modus Orcus” (Iorgu Iordan), „un cuoscut scriitor și cineast, înzestrat cu fervoare și talent” (Șerban Cioculescu), „un prozator de certă vocație” (Laurențiu Ulici), „un polihistor contemporan” (Mircea Ghițulescu), „un om binecuvântat ” (pr. Galeriu), „un om simpatic, cărui îi umblă mintea departe” (Jean Georgescu), „un critic de temut, cu dușmani din ambele tabere” (D. I. Suchianu), „un amestec de geniu și naivitate” (Ion Cristoiu), „o ființă ubicuă, care scrie la patru mâini, dintre care cu două scrie chiar strașnic” (George Pruteanu), „un vizionar” (Vlaicu Ionescu), „o rara avis, care face să se cutremure amvoanele” (Ioan Grigorescu), „o enciclopedie vie” (Radu Beligan), „o figură cvasidiabolică dublată de un fel de sfânt apocrif” (Puși Dinulescu), „un Lope de Vega al României” (Vasile Blendea), „un autor inclasificabil” (Alex Ștefănescu), „un geniu al asociațiilor șocante de idei” (Dan Cristea), „dacă Grid Modorcea n-ar exista, ar trebui inventat” (Ion Țugui) și încă vreo 50 de astfel de etichete puse pe umerii mei firavi.
Dar iată că acum Alexa Visarion comite propria sa cunoaștere de mine: „Grid Modorcea întruchipează inocența lucidității agresive”. Și a explicat faptul că sunt o fire deschisă, dar care nu știe să se apere, inocența îl duce din risc în risc, de aceea nu e înțeles, de aceea rămâne singur. Și a mai spus: „Ceea ce-l definește pe Grid Modorcea este singurătatea. Dar singurătatea lui înseamnă vitalitate, din ea își ia combustia creatoare”.
Laurențiu Damian, un lider al regizorilor de după ’89, care este și profesor universitar, a avut un lung discurs, de circa 30 de minute. El a făcut o adevărată incursiune prin materia cărții mele, văzând în ea un dicționar, un îndreptar de termeni, o glossă de idei, dar mai ales un nou limbaj critic, marcat de o ironie superioară. Nu e o carte de critică în sensul obișnuit, a spus, nici un roman, deși are sute de povești în ea, e o probă de cultură, redată printr-un limbaj nou, în care filmul este asociat cu alte zone ale culturii, te trimite la varii aspecte ale istorei sau gândirii, e mereu imprevizibil, ca o rețea. Dar pe toate le leagă ceva interior, indefinibil, care le împinge între-o nouă sferă a cunoașterii. E o aură aparte, care nu ține de un limbaj comun. Este ceva invizibil, o ardere specială care le leagă. Și e suficient să citiți secțiunea finală, dedicată filmului românesc, și veți descoperi ceva cu totul nou, încă nespus.
Desigur, Laurențiu Damian mi s-a revelat ca un citior foarte sensibil, el a descoperit că tot angrenajul cărții, toată analiza pe care o fac istoriei din perspectivă erotică, toată rețeaua ei (metoda mea de analiză se numește gridophanie, adică revelarea unei rețele), care ține de Lumea în care trăim, este susținută de niște piloni noi, care, adaug eu, sunt niște emanații spirituale care te trimit la Lumea în care am vrea să trăim. Și, evident, suportul de bază este morala, fiindcă fără o moralitatea solidă, în abordarea unei teme atât de delicate ca erosul, poți lesne aluneca în pornografie. Toate filmele le analizez din perspectiva acestui suport și a acestui viitor. Și mă bazez pe eros, opunându-i lumii în care tăim, bazată pe sex, violență, crimă, kitsch sau vulgaritate, Inocența sau Erosul, în sensul frumuseții umane, ca suport estetic al lumii. În artă, nu ceea ce arătăm cu degetul este important, ci ceea ce sugerăm a fi o speranță, o soluție, o certitudine. Americanii au o vorbă, învingătorii au soluții, învinșii au probleme. Iubirea este ceva opus impotenței. Iubirea ține de frumusețea umană, ne umanizează, pe când impotența naște monștri, ne face seci, urâți, plini de ură și satanism.
Din ultimele mele cărți, cititorii de azi pot descoperi lumea în care aș vrea să trăiesc. Mulți se miră cum de am randamentul acesta, carte după carte, care e secretul, m-au întrebat, dar cred că răspunsul s-a dat și la această lansare, ca și la cele anterioare făcute la Libraria „Sadoveanu”, în special la lansarea cărții Sanctuar.
Studiul Filmul erotic ne-a obligat să ne menținem în sfera lumii în care trăim, lumea din sutele de filme comentate. Să ne referim la lumea în care dependența de sex generează tot ce mișcă, marile iluzii, sacrificiile și războaiele. Omenirea este atât de dependentă de sex și de buhaii impotenți încât mă simt tot mai singur, așa cum spunea Visarion. Dar el nu știa vă singurătatea mea este doar în lumea în care trăim, nu în lumea în care am vrea să trăim. Mai apropiat de această latură mistică a fost poetul Simon Ajarescu, care înr-o cronică m-a definit drept „un polihistor sofianic”. Sigur, el cunoștea trilogia mea, Există, Chilia, Sophia, în care mă autodefinesc ca om de chilie. Pruteanu îmi spunea „om de carte”. Dar nu cunoștea faza revelației mele, când l-am descoperit pe Dumnezeul Dizident. Cine să mă înțeleagă? Oamenii bisericii se feresc, fiindcă mă consideră prea apofatic, de parcă Sf. Augustin n-ar fi fost apofatic. De aceea, ortodocși nici nu-l numesc sfânt. Iar despre păcătoși, ce să mai spun, mă consideră prea catafatic (mistic), deși am arătat cum se îmbină cele două laturi de cunoaștere a lui Dumnezeu în cartea Un păctos la Athos.
În lumea în care am vrea să trăim nu sunt singur. Stâplii de reazem și prieteni mei din viitor se află în cărțile Inocentopia, Armaghdon revelat, Spiritul critic, Civitas Innocentiae, Sanctuar, Mesia ne bate la ușă. E oare întâmplător că în dimineața zilei în care am avut evenimentul de la Librăria „Sadoveanu”, am dat BT la această din urmă carte?
Grid Modorcea, Dr. în arte
