Claritatea ne face bine tuturor.
Chiar și celor ce o detestă în stare de sedare indusă de egolatrie și patimi, preferându-i ceața minciunii.
Binele ne face bine.
Aproape toate neajunsurile, căderile și lovirea cu capul de prag provin din fentarea iluzorie a Legii Morale, a conștiinței, a sabotării adevărului și a propriei persoane în care reprimăm chemarea nativă spre bine.
Binele e limpede, solar, lipsit de tertipuri, ascunzișuri și umbre.
Excesul, cățărarea nebunească pe piscul mândriei, ignorarea geamandurilor și hărților, disprețuirea simplității și moderației, contrazicerea realității și sfidarea avertismentelor ei ne sunt, mai devreme sau mai târziu, fatale.
Toți știm câte ceva despre asta.
Singura cale pe care nu riscăm să ne pierdem, cea care nu duce spre o prăpastie sau un zid, e cea marcată la începutul lumii de avertismentul părintesc adresat omului liber în legătură cu necesara „ascultare” de Creator. Ascultarea de Sens, apoi de poruncile neconstrângătoare ale iubirii și ordinii morale care, respectate, suprimă sau limitează răul.
Decalogul, Evanghelia, Tradiția, tot ce e validat ca bun și ca bine de Revelație și de experiența umană sunt faruri care, nepierdute din vedere, întrețin atenția morală și împiedică naufragiul.
Ce are sens (să facem)?, rămâne constant o bună, salvatoare întrebare.
Răul, vid de sens, devine posibil și concret în urmări prin negarea adevărului și binelui în propria noastră viață sau a altora. Diavolul, care doar le maimuțărește pentru a ne seduce, marele nihilist obraznic, promite doar Nimicul. Orice pact cu el ne va lăsa mereu cu mâna goală și cu ochii în soarele negru.
Din fericire, „Lumina a venit în lume”. Înfuriindu-l pe „prințul întunericului și al acestei lumi”, care „răcnește ca un leu, căutând pe cine să înghită”. Prada nu e puțină.
Din păcate, „oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.” Permanent actual.
În consecință, „oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.” Exemplu cras de neclaritate.
Întunericul căldicel e adesea alegerea noastră neinspirată. Instalarea și încremenirea în el, expansiunea sa în noi, inaugurează starea de iad care începe să crească în suflet chiar din această viață. Afundându-ne în infernala, paradoxala singurătate asaltată de colcăiala menajeriei noastre interioare.
Pocăința, întoarcerea, iertarea – deloc ușoare, mereu posibile, semn de clarificare morală.
