Vă promiteam anterior că o să prezint câteva filme de artă.
Unul este Venice (1992), în regia lui Henry Jaglom, actor și regizor american, cunoscut mai ales pentru o carte a sa de convorbiri cu Orson Welles. În Venice el joacă rolul principal, fiindcă este vorba despre un regizor al cărui ultim film este selectat la Festivalul de la Veneția, unde merge și devine ținta jurnaliștilor. O frumoasă reporteriță din Franța îi ia un interviu și e șocată de faptul că nu înțelege care este viața reală, care este deosebirea dintre realitate și film?
Tot filmul dezbate această idee, având ca model comedia sofisticată a lui Woody Allen, din Sturdust memories, dar și din alte filme, pentru că și Jaglom este asaltat de femei, așa cum vedem și în partea a doua a filmului, care se petrece în California, la casa lui Jaglom. Însăși franțuzoaica îl caută și înțelege că el este bine legat de alte femei. Sigur, el este bun cu toate, nu le biciuiește precum eroul lui Fellini din 8 ½.
Tot filmul este o vorbire interminabilă, fie cu suport de ars filmica, ca raporul viață-film, fie cu suport erotic, legat de iubire, de sex, de relația bărbat-femeie, de familie.
Original este altceva, că în această poveste aparent banală a unui regizor care participă cu un film la un festival, sunt intercalate interviuri cu spectatoare obișnuite care mărturisesc ce filme au iubit, ce actori le-au sedus, cum au visat să aibă noroc să dea peste un bărbat ca Cary Grant sau Richard Burton.
Academia americană îi are pe conștiință, fiindcă nu le-a acordat nici un premiu Oscar. Așa cum nu i-a dat nici lui Charlie Chaplin, poate pe criterii politice, fiindcă Chaplin a refuzat să-și ia cetățenie americană. Dar Richard Burton a avut 7 nominalizări, fără să atingă însă niciodată statueta. La fel Peter O’Toole, nominalizat de 8 ori la premiile Oscar, dar căruia i s-a oferit în final un premiu de consolare pentru întreaga carieră. Ca și lui Clint Eastwood, care a fost ocolit ca actor, i s-a dat doar pentru cel mai bun film.și regia la Necruțătorul. Nici rebelul James Dean, cu o viață așa de scurtă, de neuitat în La Est de Eden, nu a fost încununat cu un Oscar, nici Willem Dafoe, nici Harison Ford, nici fantastica Michelle Pfeiffer, nici Edward Norton sau Samuel L. Jackson, ba nici seducătorul Johnny Depp, deși el ar mai avea timp. Așa cum mai au și Brad Pitt și Jim Carry, poate cei mai buni actori din toate timpurile, care au uimit lumea, care i-au făcut pe milioane de oameni fericiți. E greu de imaginat că Pitt nu a sensibilizat Academia pentru rolul Ahile din filmul Troia. Ce să mai spunem despre Carry, magnificul Carry, care nici măcar nu a fost nominalizat. Niciodată, pentru roluri unicat, de neconcurat. Sau să ne gândim la Leonardo diCaprio, cu roluri antologice, de la Titanic la Aviatorul, ce presiune a trebuit să existe ca să i se dea premiul pentru rolul din The Revenant!
Acestea sunt legende ale Hollywood-ului, dar nedreptăție de unchiul Oscar, umilite parcă. Încă o dată se dovedește că Oscar-ul nu este un reper absolut, căci lista de ocoliți, de actori sau artiști care nu au luat nci un premiu Oscar este la fel de valoroasa ca lista premiaților. Ba chiar mai valoroasă.
În Venice însă ni se oferă o selecție de amatoare. Sunt multe imagini din filme celebre pe care spectatoarele le comentează cu mult umor involutar – aici e talentul regizorului de a selecta perle. Toate femeile par a fi trăit în lumea filmului, sunt cinefile înfocate, bune cunoscătoare ale istoriei cinematografului.
Am reținut și confesiunea uneia dintre spectatoare, care se potrivește cu opinia mea: „Când eram mică și vedeam filme, credeam că viața reală e ca în filme, ca în filmele pe care le vedeam, iar realitatea în care trăiam era o iulzie, era trecătoare, și îmi visam să ajung mare și să trăiesc ca acolo, ca în filme, ca în viața reală”.
S-a speculat de atâtea ori în jurul acestui raport viață-film. S-au scris tratate, s-a definit prin el arta filmului, s-au realizat poetici originale din felul cum a fost abordat acest raport. Indiscutabil, așa cum spune și Woody Allen, viața e diferită de film. Dar viața nu e ușoară, e grea, mai ales când se termină. Și singura soluție pentru a rezista, pentru a o suporta, este iluzia. Filmul este iluzie. Este hrana care ne ajută să nu transformăm existența în tragedie, mai ales când moartea ne bate la ușă.
Grid Modorcea, Dr. în arte
